MILOG, -OAGĂ s. m. și f. (Rar la f.) cerșetor (infirm). Cf. PISCUPESCU, O. 174/14. Nu fi milog zdravăn, nici te face hoț. PANN, ap. DDRF, cf. POLIZU, COSTINESCU, DHLR I, 250, IORDAN, L. M. 198. Cu trunchiul zgîrcit,. . . cu aeru-i de milog stăruitor, acest copac stîrni mînia cerului. GALACTION, O. 79. Să nu se mai considere nimeni servitoare ori milog. G. M. ZAMFIRESCU, sf. M. N. I, 185. Cetele de milogi roiau încoace și-ncolo. V. ROM. martie 1958, 6. Cere, Ilino, cît poci, C-am să-ți cînt ca la milogi. TEODORESCU, P. P. 132. El se îmbrăcase ca un milog, cu haine rupte. I. CR. IV, 283, cf. ALR I 451, A IX 5, 6. ◊ (Adverbial) Se aplecă milog către Cantacuzino. CAMIL PETRESCU, O. II, 608. ◊ Fig. Mulțime de dezmetici și de milogi intelectuali. VLAHUȚĂ, ap. CADE. ♦ P. ext. Persoană infirmă, schiloadă. Cf. JIPESCU, O. 33, DDRF. Mă tem, boierule, să nu se întoarcă milog [din război]: să stea în colț și noi să-l hrănim. SADOVEANU, M. C. 136, cf. ALR II/I MN 42, 2 224/848. ◊ (Ca epitet depreciativ, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Am cumpărat niște milogi de cai. DR. V, 211, cf. IV, 1 558. – Pl.: milogi, -oage. – Și: miulóg, -oágă s. m. și f. ALR II 3 721/2. – De la milă¹, probabil prin contaminare cu cuvinte de felul: olog, slăbănog.