MINA vb. I. T r a n z. 1. (Despre ape; cu privire la terenuri) A săpa (încetul cu încetul); a roade, a mînca. Cf. PONTBRIANT, D., ALEXI, W. Cîțiva porumbi lingavi ascundeau pe linia ulucilor. . . surpături minate de lături. KLOPȘTOCK, F. 114. ♦ Fi g. A distruge pe încetul și în ascuns; a slăbi, a ruina. V. s u b m i n a. Racoviță cade, minat de „neprieteni”, ca și altă dată Constantin Duca. IORGA, L. I, 119. Începură a mina moravurile. . . poporului. HOGAȘ, DR. II, Paloarea, mutismul minează-al meu piept. BACOVIA, O. 48. Minată de viciile ei interne. OȚETEA, R. 323. Triști olandezi de spleen minați. BOUREANU, S. P. 16. Lupta plină de grele sacrificii a acestor popoare minează temeliile imperialismului. CONTEMP. 1949, nr. 156, 10/2. 2. A pune mine¹ (3), a așeza explozibile, pentru a face să sară in aer. Temeliile lor minate cu praf, ș-o sîngură scînteie vă poate nimici într-o clipă. ALECSANDRI, T. 1 512. Un pod, despre care știm că e minat. CAMIL PETRESCU, U. N. 265. - Prez. ind.: minez. – Din fr. miner.