MINAREA s. f. (Învechit) Minaret. Au zidit un mecet foarte mare și frumos cu patru minareale (cca 1650). GCR I, 149/23, cf. MAG. IST. I, 248/15. O minare a unii geamii (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 286/4, cf. VĂCĂRESCUL, IST. 248. Un șeic . . . a ucis de curînd doi preoți greci, slobozind cu pușca asupra lor din vîrful unei minarele. GT (1839), 110V29. Se zărește minareaua de costor cu-aur suflată. NEGRUZZI, S. II, 131. În fața acestei biserici sint două cupole In formă de minarele. FILIMON, O. II, 72. De mult imamul din minare cîntase. ALECSANDRI, P. I, 238. Cetăți cu mii de minarele. ODOBESCU, S. III, 14. Medeanuri goale, minarele subțiri. . . toate erau pentru franțuz de un interes necontenit împrospătat. SADOVEANU, Z. C. 269, cf. id. O. XIII, 868. - Pl.: minarele. - Și: minare s. f. – Din tc. minare.