MINCINOS, -OASĂ adj., subst. I. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care spune minciuni (I 1), care minte. Ceale ce întrănse menciuroșii a îmbla. COD. VOR. 166/30. O, amar mencinoșilor! (cca 1 550). CUV. D. BĂTR. II, 463/23. Menciuroși fiii oamerilor, întru măsuri nu dereptați. PSALT. 117, cf. 246. Mărturisitoriul mincinos cu spurcăciunea și cu hitleniia minciunilor lui piiarde oamenii. CORESI, EV. 164, cf. 171. Că totu menciurosul tată-i e dracul (a. 1619). GCR I, 54/33. Și acolo înlăuntru pun pre vrăjitorii cei mincinoși. HERODOT (1645), 228. De vreame ce el iaste preacurvariu și iaste mincinos i om cumu-i mai rău (a. 1 646). GCR I, 123/3. Tuturor oamenilor celor mencinoșilor tată li-e dracul. COD. TOD. 226, Strîmbii urăști și făloșii Și pierdzi pre toți mincinoșii. DOSOFTEI, PS. 20/18. Cît ești de amăgitoare, mincinoasă și șugubață. CANTEMIR, ap. GCR I, 324/17. Osîndindu-se. . . mincinoșii, fermecătorii, bețivii (a. 1805). GRECU, P. 207, cf. ALECSANDRI, T. 129, ALR I 1 552/343, 412, 526, 960, I 1 519/28, ii 3 741/36, 414. Omul mincinos nicăiri nu are omenie (a. 1821). GCR II, 234/21. Cine se învață mincinos, cînd spune adevărul se bolnăvește. PANN, ap. DDRF, cf. ISPIRESCU, L. 1. Gura mincinosului în primejdii te bagă. ZANNE, P. VIII, 334. Mincinosul cu șiretul, veri primari și frați de cruce. id. ib. 336, cf. I, 671. ◊ F i g. Tu, perină mincinoasă, Mi-ai băgat o boalâ-n oasă. MÎNDRESCU, L. P. 89. ♦ (Regional) Lingușitor (Mircești-Pașcani). ALR II 3 671/537. 2. Adj. Care exprimă minciuni (I 1), fals, neadevărat, neîntemeiat, (învechit) mințit (I 1). Menciuroase cuvente. COD. VOR. 172/3. Limba mincinoasă urăște adevărul. CORESI, EV. 164, cf. 128, 195. Jurământul mincinos. id. ib. 287. Cînd va fi sudalma celuia dentîi minciunoasî și nu va putia să arate. PRAV. 239. De-are face și giurămîntu minciunos. ib. 263, cf. 43. Și au ieșit lui minciunoase mărturii (a. 1 680-1 700). GCR I, 245/4. Urechea hireșă . . . este mai aproape decît toate ureachile de gura minciunoasă. CANTEMIR, ap. GCR I, 360/13. Prin minciunoase preziceri, care lingușau patimile lui Ștefăniță, ea avu mare parte în plinirea nelegiuirilor sale. ASACHI, S. L. II, 119. Lacrimile ce vărsa la genunchii mei mă speriau; inima îmi spunea că sînt minciunoase. NEGRUZZI, S. I, 52. Cu ochii înmuiați în lacrimi mincinoase îi zise. FILIMON, O. I, 120. Promisiunea mincinoasă era o inspirație a momentului. REBREANU, N. II, 92. După. . . stabilirea căimăcămiei, sosi vestea minciunoasă că năvălesc rușii. SADOVEANU, O. I, 135, cf. X, 168, id. E. 20. Imaginea pe care și-o fac ei despre mine se va arăta într-o zi mincinoasă. CAMIL PETRESCU, O. III, 50. 3. Adj., s. m. și f. (Învechit) (Persoană) necinstită, care falsifică (monede). Minciunoșii ceia ce fac bani răi. PRAV. 75. Orcare zlătariu va mesteca aurul. . . cu alte lucruri. . . și să va afla minciunos, cu altă cu nemică, numai cu capul să plătească, ib. 77. 4. Adj. (Învechit, despre dovezi scrise, monede etc.) Falsificat, contrafăcut, neautentic. Pomenește de dînșii Cvint Curțius, istoricul, de faptele lui Alexandru Machedon (însă nu acea Alexandrie mincinoasă, care este pe limba noastră plină de basne). M. COSTIN, LET. I, 15/16. Să scoală acmu alți nepoți acelui părinte și le fac zapisele mincinoase (sfîrșitul sec. XVII – începutul sec. XVIII). IORGA, S. D. XIX, 5. De unde urmează a fi mincinoasă fabula lui Sulțer. MAIOR, IST. 194/30. Cei ce taie monedă mincinoasă de tot sau în parte. CARAGEA, L. 86/6. Am priimit râportul. . . în pricina unii monede turcești mincinoase (a. 1828). DOC. EC. 411. În zilile acestea s-au aflat cîțiva inși care făcea bani mincinoși CR (1829), 55¹/11. Bancherul a cărui nume se vede pe minciunoasele poliți. NEGRUZZI, S. III, 179. 5. Adj. (Învechit) Care a uzurpat un titlu, care trece sau se dă drept.. . ; fals. Den mincinoși proroci și de mincinoși învățători, periră. CORESI, EV. 485. Să nu fie amegiți de proroci minciunoși. N. TEST. (1648), 203^v/1. Hulele și blestemele prorocului celui mincinos. BIBLIA (1688), [prefață] 7/10. Că în vreamea sfîrșitului proroci mincinoși vor avea (cca 1 700- 1 725). GCR II, 23/11. Fu silitor să facă războaie asupra . . . unui mincinos Mustafa, ce se arăta pe sineși a fi Mustafa, fiiul lui sultan Baiazid. VĂCĂRESCUL, IST. 256, cf. MOLNAR, RET. 19/22. 6. Adj. F i g. Amăgitor, înșelător; lipsit de valoare, de importanță. Iară pre viata și hrana și mincinoasa bogăție și cinstea aceștii lumi le numeaște lucruri ce nu sînt. VARLAAM-IOASAF, 10^r/13. A da soartei înapoi toate mincinoasele-i podoabe. MARCOVICI, C. 83/13. Mîndria. . . au întinat și pre îngeri. . . amăgiți. . . de mincinoasa ei față. CONACHI, P. 264. Poate să arunce un văl de poezie asupra acelor plăceri mincinoase. FILIMON, O. I, 114. Numai aerul se-ncheagă în tablouri mincinoase. EMINESCU, O. IV, 112. Acest vlădică, dacă s-a uniat, săracul, I-au împlut papa sacul De titulușuri înalte, minciunoase și deșarte. ap. IORGA, L. II, 159. Gîndindu-te la toate cîte ai îndurat și la toate cîte sînt legate de trecătoare măriri, de înfățișeri minciunoase și vorbe sterpe, te vei părăsi poate de ele. SADOVEANU, D. P. 135. II. S. f. 1. (Învechit, neobișnuit) Minciună (I 1). Cine fereaște deșartele și minciunoasele m[i]l[o]stea sa lăsară. PSALT. SCH. 511/14. 2. (Prin Munt.) Specie de struguri, negri înainte de a se coace. H II 165, cf. 125. – Pl.: mincinoși, -oase. – Și: (învechit și regional) minciunós, -oásă, (învechit) mencinós, -oásă, menciunós, -oásă adj., subst., (rar) minținós, -oásă (PONTBRIANT, D.) adj. – Minciună + suf. -os. - Minținos: prin apropiere de minți.