MÍNIÁ vb. I. R e f l. A se lăsa sau a fi cuprins de mînie¹ (1), a se supăra tare, a-și ieși din fire; a se înfuria; (cu sens atenuat) a se supăra. V. i n d i g n a, e n e r v a. D[oa]me împîn[su]-ne-ai și zdrobitu-ne-ai; mîniiatu-te-ai și miluitu-ne-ai. PSALT. HUR. 49^v/21. Nu pără în cumplit mănie-se, nece in veacu vrăjbeaște. PSALT. 211, cf. 146, 175, 226, 271. Mînie-se și nu vrea să între. CORESI, EV. 22, cf. 32, 213, 302, 470, 541, id. PS. 36/11, 232/6, CUV. D. BĂTR. II, 149/6. Tată-său deaca auzi aceastea să mînie (cca 1600-1625). GCR I, 66/26, cf. 66/28. De va ceare neștine ceva vreun lucru la altul și el nu-i va da, iară el să va măniia. . . pre acesta să-l pedepsească ca pre un fur. PRAV. 38, cf. 85, 255, N. TEST. (1648), 90^v/5. Deaca greși Adam, Dumnădzău să mânie pre semențiia omenească (a. 1661). GCR I, 182/7. Să mânie pre dînsul domnul lui și-l deade pre dînsul muncitorilor, pînă cînd va da toată datoriia lui. CHEIA ÎN. 13^r/26. Și cînd te mînii nu face Rău altuia ce nu-ți place. DOSOFTEI, PS. 18/19, cf. 15/13. Luați certare ca să nu să mânie D[o]mnul (a. 1683). GCR I, 270/8. El mai cu asupră să mînie și striga: nu voi să mai fiu cu tine în singurătate (a. 1692). id. ib. 305/13, cf. LEX. MARS. 217. Împăratul nemțăscu, mîniindu-să pre solii Ardialului, au poroncit solilor să iasă den Praga. N. COSTIN, L. 601. Iară păcătosul va prăvi și se va măniia, cu dinții va scrășca și se va topi (a. 1710). GCR I, 368/19. Nu te face a te mîniia pre mine (a. 1773). id. ib. ii, 96/4. Chelul. . . orice i-ar zice neștine, nu să mînie, iar de-i va zice chel, să aprinde. MUIMULEANU ap. GCR II, 246/35, cf. LB. De ce te mînii pre mine, Căci mă pierd cînd cat la tine. CONACHI, P. 153, cf. POLIZU. Se mînie foarte de înșelăciunea, nemulțumirea și perfidia împărătească. BĂLCESCU, M. V. 412. Nu te mînia pre lume. NEGRUZZI, S. I, 250, cf. PONTBRIANT, D. Dacă pentru cel mai mic lucru ar fi să se tot mînie unii și alții, cînd se gioacă vro piesă, apoi n-ar mai fi chip de-a avea Teatrul național. ALECSANDRI, T. I, 156, cf. 205, 292. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. 174. Mulțămiam crîșmăriței tot cu sărutări, pînă ce se făcea că se mănie și iar fugea dintre noi. CREANGĂ, A. 98, cf. id. P. 253. S-a mîniat și mai tare, a început s-o înjure. CARAGIALE, O. 272. Boierul se mînie pe soția sa și o pedepsi. ISPIRESCU, L. 69. De să mînie apoi nu mai vede naintea ochilor. DELAVRANCEA, S. 11. Îi părea că vorbesc acolo foarte mulți oameni, că se ceartă, se mănie, se descurajazâ. AGÎRBICEANU, L. T. 319. De mă mai necăjești așa, bădie, să știi că mă mînii foc. HOGAȘ, M. N. 24. Acum se mira și se mînia văzînd că oamenii și-au căutat de nevoile lor precum și-a căutat el de-ale lui. REBREANU, I. 369. Nici nu s-a mîniat, nici nu a ridicat glasul, cînd a văzut barbat străin în casa lui. SADOVEANU, O. VII, 292. Se mînia foc cînd scripcarul Dadaci, meșter pe tot regimentul în prinsul puilor, îi aducea, sara, cîte doi-trei puișori. CAMILAR, N. I, 31. S-au mîniat rău cei din Budapesta, că ne-am dus iarăși la arhiducele Franz Ferdinand. VORNIC, P. 180. Corbul că se mănia și din plisc așa grăia. JARNIK-BÎRSEANU, 204, cf. 493. M-aș lecui de toată mînia, dacă mi-ar jupi atuncia pielea de pe spate acela asupra căruia mă mîniu eu. SBIERA, P. 8. Eli mai tari s-o mînietu, Carnea ńi-o mîncatu, Sîngele ni-o băut. MAT. FOLK. 1540, cf. 1541, ȘEZ. VI, 90. Ei s-a mîniat, Cu araciu l-a-ncărcat. PĂSCULESCU, P. 301. M-am mâniat pe tine. ALR I 1545/885, cf. ALR II 3507/250, 3704/848, 3729/141. În care cămeșă s-a măniet, într-aceea s-a desmînia. ZANNE, P. I, 55. Nici cu pricină, nici fără pricină, să te mînii vreodată, id. ib. VIII, 386, cf. 387. (F i g.) Cînd Carpații se mînie pe petreni. . . le trimit nori ca să-și verse ploaie piste tîrgul lor. NEGRUZZI, S. I, 195. Tranz. f a c t. Derep-ce mănie necuratul Dumnedzeu ? PSALT. 15, cf. 126, 223, 315. Și cîți ispitiră și mîniiară Dumnezeu urîți fură și periră. CORESI, EV. 141, cf. 63, 150, 156, 216, 290. Și eu întărit ei nu în limbi, în limbă neînțeleaptă măniu ei. id. PS. 414/5. Săgetătorii vor mănia și vor oști pre el. PALIA (1581), ap. GCR I, 36/25. Iară eu de pururea te măniiu (cca 1633). GCR I, 80/11. Iartă pre cela ce te-au păgubit și te-au măniiat. VARLAAM, C. 266. Cind va îndemna neștine pre altul și-l întărită de-l mânie . . . acela să cheamă svătuitoriu răutății. PRAV. 300. Să nu măniem pre Dúmnedzău cu viiață rea. N. TEST. (1648), 203^v/10. Că te, Doamne, măniiară Clevetindu-te prin țară. DOSOFTEI, PS. 22/1, cf. 32/12, 34/8. Ne-au măniiat cu puțină greșală a lui. CHEIA ÎN. 14^r/2. Cu greu iaste a face metanii și a da milostenie, a ierta oamenilor supărările și nedireptățile cu care l-au măniiat. ib. 18^r/15, cf. 16^r/18. Faceți răul înaintea Domnului Dumnezeului vostru, ca să-l mâniați pre el. BIBLIA (1688), 133¹/8. Am mâniat pre Dumnezău (a. 1750). GCR II, 48/19. Cu multe răotăți te mînie pre tine. MINEIUL (1776), 156^v1/25. Fără îndoială, să-mi doresc o asemenea moarte însemnează să mînii și mai mult pe Dumnezeu. GALACTION, O.187. Îi era teamă că o mîniaseră spusele lui. CAMIL PETRESCU, O. III, 77, cf. CIAUȘANU, GL., ALR I 1436, 1563, ALR II 3715. ♦ T r a n z. (Învechit; cu complementul „cuvintele”) A nesocoti, a desconsidera. Tremease înturearecu și înturerecă, că mâniară (a m ă r î r ă D) cuventele lui. PSALT. 220. Măniară cuventele Dzeului și sfatului de-susului înteritară. ib. 229. - Prez. ind.: mînii și (învechit și regional) miniu. - Și: (învechit și regional) măniá vb. I. – V. mînie¹.