MINUNA vb. I. 1. R e f l. (Învechit, în textele religioase, urmat de determinări în dativ sau introduse prin prep. „de”) A se smeri în fața minunilor (1) lui Dumnezeu, a se tulbura profund. Miratu-se-au (minunatu-se-au, C. D. ) înțelepciunea ta de. . . mere. PSALT. 288 cf. 11. Însă aceia nu înțeleaseră că cu destoinicie cădea-le-se să se minuneaze tărieei Domnului. 378, cf. 41, 384. Și văzură toată beseareca luminînd și întrebară cum iaste (acest) și lucru, ce fu și deca știură, se minunară mărind pre D[u]mn[e]zeu (a. 1 675), GCR I, 225/26. Și prăvindu-l ceia ce era în temnită să minunară dzicînd: Mare-i D[u]mn[e]dzăul creștinilor. DOSOFTEI V. S. septembrie 36^v/4. De minuni cea făcut Domnu Să se minuneze tot omul. id. PS. 334/20, cf. 46/17. 2. T r a n z. (Învechit; subiectul este Dumneu) A înzestra cu calități miraculoase a face să fie minunat (1). Și să știți că mirură Domnul preacuviosul său. PSALT. 5.