MINUS adv., s. n. 1. S. n. Simbol matematic avînd forma unei scurte linii orizontale, folosit fie pentru a indica o scădere, fie, înaintea unei mărimi sau a unui număr, pentru a caracteriza acea mărime sau acel număr ca negativ. - e semnul scoaterii și se numește minus. ȘINCAI, Î. 69/18, cf. ASACHI, ALGHEBRA, 5^r/21, LAZĂR, A. 27^v/6. Semnul -, care se pronunță minus și care serve a indica subtragerea unui număr din altul. CULIANU, A. 1. Semnul – (o liniuță orizontală) care se citește minus. CLIMESCU, A. 42, cf. LTR². Minus infinit = simbol matematic care arată descreșterea nelimitată a numerelor negative. S-a pus . . . să ne învețe cu tot dinadinsul matematica. Ne vorbea despre plus și minus infinit. I. BOTEZ, ȘC. 40. 2. Adv. Mai puțin, fără. Uneori să însămnează sustragerea fără a o face în faptă, puind între două numere semnul – carile însâmnează minus (mai puțin). ASACHI, E. I, 17/20. Găsești aici toată colecția „Vieței rumânești”, minus două numere, ce nu se mai găsesc. CARAGIALE, O. VII, 152. 3. S. n. Deficit, lipsă. Cu conștiința acestui minus, între identificarea obiectelor comparației subînțelese, procedează filozofii atunci cînd construiesc cele două mari metafore la care revin necontenit teoriile cunoașterii. VIANU, M. 45. – Pl.: (1, 3) minusuri. – Din lat. minus.