MÍNĂ² s. f. (De obicei urmat de determinări care sugerează starea sufletească) Expresie a feței; fizionomie, chip, figură. V. î n f ă ț i ș a r e, a e r. Se arată . . . pudoarea (rușinea) și înfrînarea în mina sa (fața sa). FIS. 79/29/Acum închipuiește-ți, de poți, mina călugărilor. NEGRUZZI, S. I, 228. Mina mea, în sine cam mucalită. EMINESCU, P. 29. Stă pe jilț un om cu barbă și păr alb și gravă mină. I. NEGRUZZI, S. I, 149, cf. IV, 199, VI, 23. Fata încercă să-și facă o mină surîzătoare, dar lacrămile îi jucau încă în ochi. BART, E. 338. Apoi își șterse brusc ochii și luă o mină și mai dușmănoasă. CĂLINESCU, E. O. II, 48, cf. 220, 263. ◊ E x p r. A avea (o) mină bună (sau rea) = a arata bine (sau rau), a parea sănătos (sau bolnav). Era un om ce avea o mină în destul de bună pentru vîrsta lui. HELIADE, D. J. 27/4. (Rar) A face mina de a. . . = a arăta intenția de a. . . Pune piedici [vizitatorilor] cînd fac mina de a-și scutura pulberea încălțămintii. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 200. (Învechit) A face mine = a se arăta supărat. Cii mai mulți făcea mine. AR (1829), 248²/13. - Pl.: mine. – Din fr. mine.