MIOP, -OÁPĂ adj., s. m. și f. (Persoană) care suferă de miopie; (popular) scurt de vedere; (regional) chiomb. La miopi ochiul este prea convergent și imaginea obiectelor, așezate la distanța viziunii distincte, se formează în umoarea stecloasă dinaintea retinei. PONI, F. 392. Milescu, cu minunata însușire a firii lui de miop, intră în sufletul Nataliei. D. ZAMFIRESCU, R. 160. Nu existase nimic, pentru el, ca un peisaj pentru miop. CAMIL PETRESCU, U. N. 159. Păru că descifrează cine știe ce inscripție herogrifă, cu atenție concentrată de egiptolog miop. C. PETRESCU, C. V. 11, cf. 184. Era miop și, pentru că nu voia să poarte ochelari, ținea ochii foarte aproape de hîrtie cînd lucra. STANCU, U.R.S.S. 43. Tînărul, puțin miop, scria cu fața apropiată de caiet. V. ROM. septembrie 1955, 62. ◊ Fig. Luceafărul se clatină-n apus, Iar seara ne învăluie, mioapă. BENIUC, C. P. 42. ◊ (Adverbial) Se apleacă ba spre unul, ba spre altul, dibuind miop o față de om dispus să-i dea lămuririle de care avea nevoie. V. ROM. martie 1954, 38. ♦ F i g. Persoană lipsită de perspicacitate, cu vederi înguste. Nici n-ai să bagi de seamă, că ai să fii miop ca toți părinții, unde și cînd încetează copilăria. BRĂESCU, V. 19. - Pronunțat: mi-op. – Pl.: miopi, -oape. – Din fr. myope.