MIRÁCOL s. n. Fenomen supranatural, minune (1); p. g e n e r. fapt, fenomen ieșit din comun, uimitor, extraordinar. Cf. NEGULICI, STAMATI, D. Care din științe ne fac cunoscute miraculele naturei? BARASCH, I. N. 9/7. Întrebuințează zicerile învălire, mirare ș.a. Dar n-ar zice, doamne ferește! miracul și văl. . . pe care le găseau în cărțile vechi. NEGRUZZI, S. I, 256. Să venim la muzică, ale cărei efecte au produs și produc încă miracole. FILIMON, O. II, 160, cf. I, 310, 330. Ar fi fost din partea Basarabilor o nebunie a înfrunta și un miracol a învinge pe nește regi maghiari ca Ludovic cel Mare și împăratul Sigismund. HASDEU, I. C. I, 34. Cînd vorbim, poate undeva într-un laborator ori într-o uzină, se înfâptuie miracolul care va răsturna legile și va schimba fața lumii. C. PETRESCU, Î. II, 267, cf. 88, id. C. V. 218. Aștepta miracolul ca ea să deschidă gura. CĂLINESCU, E. O. II, 301. L-a întrebat, ca în fața unui miracol, cu inima dezgolită și caldă. SAHIA, N. 76. Oltul trece prin dreptul lor, ca pe lîngă tot atîtea miracole. BOGZA, C. O. 238. Acesta să fie continentul de miracole. . . Vestit de profeți sperjuri și de mincinoase oracole? BARANGA, V. A. 13. – Pl.: miracole. – Și: (învechit) miracole (ARISTIA, PLUT.), mirácul (pl. miraculeși, rar, m., miraculi NEGULICI) s. n. – Din lat. miraculum, it. miracolo, fr. miracle.