MIRARE s. f. Faptul de a (se) m i r a¹. 1. Nedumerire, surprindere; p. e x t. uimire, (rar) minune (3). Eu cunosc pre bine că tu ești fiiul său, tu mă aduci spre mirări, căci mi s[ă] pare a auzi însuși pre el vorovind (cca 1750). GCR, II, 83/12. Inimă, mă ia merare, Cum mai poți ave răbdare (a. 1785). CAT. MAN. I, 352. Au arătat a sa mirare prin tăcere, IST. CAROL XII, 73^v/3, cf. 15²/13. Numa rămíne cu totul uimit și zălud de o mierare ca aceaia ce altă dată. nu i să întîmplasă. BELDIMAN, N. P. I 55/20. Căpitanul . . . de mirare încrucindu-să au scăpat cuțitul din mînă. DRĂGHICI, R. 13/7. În loc de lapte, l-au învățat a mînca carne și pîine și el mînca de era o mirare și bucurie la ei. BĂRAC, T. 7/29. Astă vizită îmi pricinui mirare. NEGRUZZI, S. I, 50, cf. 221. Am plecat în aceeași zi, nesocotind toată primejdia, cu mirarea chiar a bărbaților de arme. BOLLIAC, ap. GHICA, A. 630, cf. ALEXANDRESCU, O. I, 301. Feluritele costume ale acestor popoare ne atraseră mai cu seamă mirarea. BOLINTINEANU, O. 289. Dar ce zgomot se aude?. . . Toți se uită cu mirare și nu știu de unde vine. EMINESCU, O. I, 87. Mi-am găsit beleaua cu dihania cea de cucoș, zise boieriul cuprins de mierare. CREANGĂ, P. 66, cf. 186, 192, 213. Bătrînă cu destulă mirare a primit darul. CARAGIALE, O. II, 267. Frații mei rămaseră în mirare văzîndu-se față cu noi. ISPIRESCU, L. 303, cf. COȘBUC, P. II, 19. Îl întrerupse cu atîta mirare în voce, încît Oprișor se zăpăci o clipă. REBREANU, NUV. 316, cf. id. R. I, 268. Eram copil și mă miram de toate (nici acuma nu m-am vindecat de mirări). TEODOREANU, M. U. 118. Vînătorul înălță fruntea și privi pe fiica lui cu mirare. SADOVEANU, O. XI, 91, cf. XIV, 190. Abia își înăbușise un strigăt de mirare. STANCU, R. A. III, 337, cf. 142. Lumea-ntreagă stă-n mirare. ALECSANDRI, P. P. 173. Și-am să joc al dracului, De mirarea satului. MARIAN, SA. 21. M-am pus în mirare de el ce-o povestit, ALR II 2307/47. Cea mai mare mirare, din neștiință. ZANNE, P. VIII, 337. ◊ Fig. Au strigat de multă mirare Apele rîului și flacăra focului. DEȘLIU, G. 31. Semnul mirării = semnul exclamării, v. e x c l a m a r e. Jurnaliștii fac articoli fulgerători și plini de semnul mirării și al întrebării. FILIMON, O. I, 253. ◊ L o c. a d j. și a d v. De-(a) mirare = surprinzător; p. ext. uimitor. Era de mirare a prăvi arătarea și sămnu ca acela. NECULCE, L. 42, cf. GCR II, 112/10. Nu-i lucru de mirare, tată, că se găsesc oameni atît varvari de să închină la foc? DRĂGHICI, R. 75/24, cf. 84/30, 151/12. Un hura îl primi. . . și este de mierare, căci omul nu avea nimică de cele ce impune o persoană soțietăței lașului. RUSSO, S. 27. Oarecine îmi spunea C-a vîndut din întâmplare Și cu preț de mirare Un cal prost ce el avea. ALEXANDRESCU, O. 318. Mai de mierare încă e acest sfîrșit. IORGA, L. II, 541. Noi stăm sub mîna acestui comis Jder și doamnia sa ne învață lucruri de-a mirare, care nouă ne plac. SADOVEANU, O. XIII, 955. ◊ E x p r. (Învechit și popular) A-i fi (cuiva) de (sau a, de-a) mirare (sau de-a mirarea) = a se mira, a rămîne nedumerit, surprins. Mi-i de merare că n-ați văzut în gazetile Franției ajungerea noastră aice. KOGĂLNICEANU, S. 60. Împăratului i-a fost de-a mirarea văzînd că niște golani au asemenea îndrăzneală. CREANGĂ, P. 249, cf. 194, 218. Îl caută și-l ocrotește de mi-a fost de-a mirare. SADOVEANU, O. XIII, 682. Nu pricep cum ai pus mîna pe bani de la el. . . Asta mi-e a mirare. VORNIC, P. 68. N-ar fi de mirare să . . . = e posibil să . . . , ne putem aștepta să . . . N-ar fi de mirare să se ridice și cei de-aici. REBREANU, R. II, 66. N-ar fi de mirare să-l vedem deschizînd două-trei afaceri scandaloase. C. PETRESCU, C. V. 131. (Regional) Nu-i mirare! = n-aveți de ce mulțumi! COMAN, GL. ♦ (În construcții exclamative) Lucru neobișnuit, surprinzător, ciudat. Ce mirare, că nici unul n-are barbă. VĂCĂRESCUL, IST. 252. ♦ (Învechit) Minune (1). Pomeniți dudele lui ce feace, mirurile (mirările H) lui. PSALT. 218. 2. (Învechit) Admirație. Să făcu minune mare, care da celor ce vedea mirare și celor ce auziia umilință (a.1698). GCR I,319/26. Au făcut în fieștecare vreame atîtea prealuminate lucruri încît nu poate limbă de om să le povestească fără altă mai mare mirare. MOLNAR, RET. 6/10. Oricare din aceste frumuseți în parte, ar fi fost de ajuns ca să deștepte un simțămînt de mirare sau un fior de amor. NEGRUZZI, S. I, 44. Tineret cu mare curagiu și mare iubire de neamul românesc! Multă mirare insufla pribejilor spectacolul frăției curate. RUSSO, S. 42. Noi venim mirarea noastră la mormîntu-ți a depune. ALEXANDRESCU, M. 15. L o c. a d j. (Vrednic) de mirare = care merită admirație; de admirat, minunat, admirabil. Era foartea ascuțit la mintea și vreadnic de mirare. N. COSTIN, ap. GCR II, 13/4. Cît de înaltă și vrednică de mirare și de laudă. MARCOVICI, D. 455/27. Pentru aceasta avem multe vrednice de mirare pilde. DRĂGHICI, R. 103/7. Avea. . . o ținere de minte foarte de mirare. GORJAN, H. I, 13/24, cf. IV, 37/9. Astă zădărnicie. , . Naște de multe ori fapte vestite și de mirare. CONACHI, P. 286. Dar cu slabele-ți mijloace, faptele-ți sînt de mirare. ALEXANDRESCU, M. 15. Harap Alb. . . venea în pasul calului aducînd cu sine pielea și capul cerbului. . . Uitîndu-se unii la alții, nu știau ce să zică, pentru că în adevăr era și lucru de mirare! CREANGĂ, P. 229, cf. 306. 3. (Rar) îndoială, cumpănă, nehotărîre. Nu să cade să te superi căci îți fac întrebare, Și la mirările mele căci îți cer dezlegare. PANN, E. III, 52/7. Să afla în mirare cu ce chip să-i bage înlăuntru, fiindcă. . . ograda lui de toate părțile era îngrădită. DRĂGHICI, R. 100/2. 4. (Învechit, rar) Neliniște, zbucium, frămîntare, teamă. Fugiră de la mormînt că era cuprinse de tremur și de mirare. N. TEST. (1 648), 63^v/29. 5. (Rar) Curiozitate. Deodată s-au îngrozit, iar apoi, viind în mirare, au alergat. . . ca să vadă ce era. DRĂGHICI, R. 165/31. Pentru curiozitate, adică pentru mirare, mă trimisă ea să mergi la dumneaei. GORJAN, H. IV, 130/15. 6. (Regional) „Vorbă de ocară”. (Coșbuc-Năsăud). COMAN, GL . – Pl.: (rar) mirări. – Și regional mierare s. f. – V. mira¹.