MIRARE s. f. Faptul de a (se) mira; stare de uimire pricinuită de o impresie neașteptată; surprindere. Un copil salută. El pricepe. Ochii tineri de mirare-i ard. BENIUC, V. 59. Dar ce zgomot se aude?... Toți se iută cu mirare și nu știu de unde vine. EMINESCU, O. I 87. ◊ Loc. adj. De mirare = uimitor, surprinzător; vrednic de admirație, de admirat. Nu știau ce să zică, pentru că în adevăr era și lucru de mirare! CREANGĂ, P. 229. Dar, cu slabele-ți mijloace, faptele-ți sînt de mirare. ALEXANDRESCU, M. 15. Avea o ținere-de-minte foarte de mirare. GORJAN, H. I 13. ◊ Expr. N-ar fi de mirare să... = ne putem aștepta să..., e posibil să... N-ar fi de mirare să-l vedem deschizînd două-trei afaceri scandaloase. C. PETRESCU, C. V. 131. N-ar fi de mirare să se ridice și cei de-aici. REBREANU, R. II 66. (Popular) Ar fi de-a mirarea sau a-i fi cuiva de-a mirare = a i se părea surprinzător, a fi surprins, mirat, nedumerit, uimit. Așa-i că vi-i de-a mirare? grăiește el rîzînd. SADOVEANU, O. VIII 189. Mi-i de-a mirarea de unde ai să-l iei, dacă n-are ființă pe lume. CREANGĂ, P. 194. ♦ (Învechit și popular) Admirație. Tineret [ieșit din școlile Ardealului] cu mare curaj și mare iubire de neamul romînesc! Multă mirare insufla pribegilor spectacolul frăției curate. RUSSO, O. 56. – Variantă: (regional) mierare (CREANGĂ, P. 66, RUSSO, S. 27) s. f.