MIRÁT, -Ă adj. 1. (Despre oameni) Care este nedumerit, surprins, sau, p. ext., uimit, uluit; (despre fizionomia, privirea, gesturile etc. oamenilor) care exprimă sau presupune nedumerire, surprindere, sau, p. e x t., uimire, uluire. Moș Gheorghe se uită mirat și nu pricepe nici cum se ridică ciocanul de lovește în buza clopotului, nici de ce bate. SP. POPESCU, M. G. 28. Privesc mirat și văd din bagdadie Cum un paing, torcînd un fir, coboară Asemeni unui saltimbanc pe sfoară. ANGHEL-IOSIF, C. M. II, 18. Miron Iuga rămase o clipă mirat, REBREANU, R. I, 125, cf. 243. Cartea pe care mă năcăjeam urmărind cu degetul și cu priviri mirate buchi mari. . . era abecedarul lui Creangă. SADOVEANU, E. 110. Îl privi mirată și, bucuroasă în același timp, apoi zîmbi. CAMIL PETRESCU, N. 138. Răspunse la întrebarea mirată a lui Hergă. id. O. III, 244. Dar fu mirat cînd, în loc de-a-i spune călugărașul istoria, el auzi un geamăt înăbușit. FUNDESCU, L. P. I, 27. ◊ F i g. Și soarele mirat sta-n loc, Că l-a ajuns și-acest noroc. COȘBUC, B. 21. 2. (Învechit) Minunat, admirabil. Miratu e D[u]mnedzeu în svinți[i] săi. PSALT. HUR. 57^r/20. Ț-voi mărturisi. . . De lucruri ce faci mirate [Î]n sufletul mieu răsfirate. DOSOFTEI, PS. 469/1. Vei priceape adevăratul D[u]mn[e]dzău, a căruia mirat și sv[î]nt nume nu mai pomenit, id. V. S. noiembrie 164^r/36. ♦ (Substantivat, pl.; învechit) Minuni (1). Se audzu glasul laudziei tale și se spuniu toate ciudele (miratele D) tale. PSALT. 44, cf. 76, 138, 142. Toți să mira de aceastea. . . și aceale slăvite și mirate ce făcea. DOSOFTEI, V. S. septembrie 36^v/30. ♦ (Substantivat; regional) Deochi (Rudăria-Băile Herculane). Cf. ARH. FOLK. III, 151. Sin-o dzokiat pră cutări. . . Cu toatsi miratsili. ib. 112. 3. (Învechit, rar) Neliniștit, zbuciumat, frămîntat. Vădzu pre filosoful așea învincit și mirat. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 166^r/24. – Pl.: mirați, -te. – V. mira¹.