MIRÓDIE s. f. (Învechit; mai ales la pl.) 1. Balsam, mireasmă (2). Luo trupul lui. . . de-l înfășură cu pînză curată și cu mirodiile, cum era obiceaiul (a. 1 642). GCR I, 101/5. Aprinsă într-însa felurimi de mirodii. GORJAN, H. I, 93/11. ♦ P. e x t. Miros plăcut, parfum, mireasmă. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., PONTBRIANT, D., COSTINESCU, ALEXI, W. 2. Mirodenie (I 2). Nu masă trupească, gătire persiană (cum s-ar zice) adecăte cu mirodii și alte amestecături (a. 1691). BV I, 320.. Însămnarea de mirodiile ce am scris la finu Costandin ca s[ă] mi le aducă de la Sibii (a. 1774). FURNICĂ, C. 31. Pune și niscai mirodii. . . scorțișoare, nucșoare, sau cuișoare. TOMICI, C. A. 165/15. ♦ P. e x t. (Ban.) Verdeață aromată, H XVIII 260, cf. ALR I 843/850, 856, LEXIC REG. 49, 55. – Accentuat și: mirodíe TDRG, LEXIC REG. 49. – Pronunțat: -di-e. - Pl.: mirodii. – Din bg. миродия.