MIROSITURĂ s. f. (Învechit, mai ales la p.) Mirodenie (I 1); parfum. Scot bărdanul și-l spală cu vin roșiu și apoi cu mirosituri pisate îl presură. HERODOT (1645), 116, cf. 106. Și iată eu, fiul lui, zidesc casă numelui D[o]mnului mieu să o sf[i]nțesc pre dînsa lui, ca să tămîiaze denaintea lui tămîie de mirosituri. BIBLIA (1688), 309¹/21. Cu mirositurile și cu săpunurile muierilor, ib. 356²/36, cf. BUDAI-DELEANU LEX., LB. - Pl. : mirosituri. – Și: amirositúră s. f. LB. – Miros + suf. -itură.