MISTUÍRE s. f. Acțiunea de a (se) m i s t u i. 1. Digerare, digestie, (astăzi rar) mistuială. Cf. m i s t u i (1). Cf. LB, COSTINESCU, BIANU, D. S. Aparatul digestiv este însărcinat cu mistuirea sau digestiunea alimentelor. ENC. VET. 37. Ațipeala care-i întovărășea totdeauna mistuirea nu venea, ca de obicei, să-l cuprindă într-o moleșire plăcută. SADOVEANU, Z. C. 108. 2. (Rar) Distrugere, nimicire. Cf. m i s t u i. Aducerea untului de migdale amară . . . nu numai să oprește de acum înainte, ce se poruncește încă mistuirea de tot acei măsuri [= cantități] aduse înlăuntru. AR (1829), 197²/14. 3. (Rar) Dispariție. Cf. m i s t u i (4). Întrebările ce făcea lui Negrilă despre neașteptata mistuire a sclavei. ASACHI, S. L. II, 61. 4. (Învechit) Scăpare, salvare, mlntuire. Cf. m i s t u i (5). Că tăriia mea și amistuirea mea ești tu, Doamne. PSALT. HUR. 60^r/6, cf. 11^r/22, 24^r/12, 39^r/13, 121^r/7, PSALT. 24. – Pl.: mistuiri. – Și: (învechit) amistuire s. f. – V. mistui.