MITITEL², -ICĂ, -EA, mititei, -ele, adj. Diminutiv al lui mic. De proporții mici, de dimensiuni reduse. Atîta-i moșule! răspunse Mihail, apucînd după moșneag care se-ndreptă cu pași mititei spre trăsurică. MIRONESCU, S. A. 133. Vezi tu colo pe cineva ghemuit jos și mititel? CREANGĂ, P. 51. Pe o stîncă neagră, într-un vechi castel, Unde cură-n poale un rîu mititel. BOLINTINEANU, O. 33. Luceau stele mărunțele: Mai în sus, mai mititele, Mai în jos, mai măricele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 512. ♦ (Despre persoane) De statură mică. Era o femeie mititică și iute. SADOVEANU, O. V 6. Dragă mi-i lelița-naltă, Că-mi dă gura peste poartă; Dar lelița mititea Se-ntindea și n-ajungea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 430. 2. Foarte tînăr, de vîrstă fragedă. Toma se sculă, se îmbrăcă și desfăcu în fața ochilor celui mititel jucăriile aduse de la. oraș. V. ROM. februarie 1952, 106. ◊ Loc. adv. De mititel = de (mic) copil. Ce treabă are el Cu banii mei? pentru care m-am trudit de mititel. PANN, P. V. IV 85. (Prin exagerare) N-avea Tudor ce lucra, Dă mititel să-nsura. ȘEZ. III 212. ♦ (Cu nuanță afectivă) Gingaș, drăguț; drag. De-aș avea un copilaș... Alt copil n-ar fi ca el Mititel și frumușel! ALECSANDRI, P. I 81. (Substantivat) De cu sară mititelul încetase să mai țipe. VLAHUȚĂ, P. 61. Băiatul se înveselea, mititelul, că merge cu tata la tîrg, neștiind ce i se pregătește. POPESCU, B. IV 31. Astfel zise mititica, Dulce netezindu-mi părul. EMINESCU, O. I 54. 3. Mărunt, neglijabil, fără importanță, de minimă valoare. Din greșele mititele în greșeli nemăsurate. CONACHI, P. 281. ♦ (Substantivat, fig.) Om lipsit de calități și de merite deosebite; mediocru. Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine. lustruindu-se pe el. EMINESCU, O. I 134. – Variantă: mitutel, -ică, -ea (MAT. FOLK. 162) adj.