MOCNIT, -Ă, mocniți, -te, adj. 1. Care arde înăbușit, înfundat. (Fig.) Fața îi era mai întunecată ca de obicei și în ochi avea o pîlpîire mocnită. REBREANU, R. II 55. ◊ (Adverbial) Umple groapa cu jăratec și cu lemne putregăioase, ca să ardă focul mocnit. CREANGĂ, P. 29. 2. Fig. (Despre oameni) Închis în sine, posomorît; (despre sentimente) ascuns, înăbușit. Pricepu în sfîrșit că tovarășul zilelor ei, mocnit și neguros tovarăș... era cu sufletul gol. SADOVEANU, M. 126. Ca să arate că dezaprobă... stătea toată ziua mocnit și mormăind. C. PETRESCU, C. V. 84. Deodată triste glasuri sporesc mocnita jale. IOSIF, PATR. 72. ◊ (Adverbial) Vereștencele plîngeau mocnit. CAMILAR, N. II 348. ♦ Întunecat. Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de rîu Nu-i ca noaptea cea mocnită și pustie din sicriu. EMINESCU, O. I 82. 3. Fig. Lipsit de vioiciune, fără viață, inactiv. Orașul doarme-n miezul zilei, Mocnit sub arșița de vară. VLAHUȚĂ. O. A. I 74. Satul Humulești în care m-am trezit nu-i un sat lăturalnic, mocnit și lipsit de priveliștea lumii ca alte sate. CREANGĂ, A. 71. 4. (Despre ploaie) încet și potolit, dar stăruitor, de durată. Ploaia mocnită pătrunsese prin girezi. SADOVEANU, P. S. 11. După cinci zile de ploaie mocnită, un vînt cald mînă norii spre miazănoapte. C. PETRESCU, Î. II 69. ◊ (Adverbial) Afară ploua mocnit de patruzeci de ceasuri, dintr-un cer de plumb. SADOVEANU, O. VI 525. 5. (Regional; despre alimente) Cu gust rău, alterat; (despre apă) stătut; (despre aer) închis, viciat.