MODULÁȚIE s. f. 1. (Muz.) Trecere de la o tonalitate la alta în conformitate cu regulile armoniei; (sens curent) variație a înălțimii (și a intensității) în emiterea unui sunet sau a unui complex de sunete; serie de inflexiuni corespunzătoare unei emisiuni vocale; modulare (1). V. i n t o n a ț i e. Cînd o modulație hromaticâ aluneca asupra buzelor primei donii, atunci un fel de groază. . . se rătăcea pe ochii și pe fruntea aceștii femei. GTN (1836), 36¹/19. Cine călătorește în pădurile Scoției. . . aude niște sunete fugitive în diferite modulațiuni. BARASCH, M. II, 180/1. Își dă seama în același timp de sonoritatea și modulațiile glasului. VLAHUȚĂ, D. 104. Muzica se înălța gravă, cu modulațiuni de voce omenească. C. PETRESCU, I, 237, cf. id. C. V. 308. Ceea ce adăogâm rostirei noastre obișnuite, pentru ca să dobîndim anumite modulațiuni, schimbă adesea și articulația sunetelor. PUȘCARIU, L. R. I, 81. Acel sunet cu ciudate modulații. SADOVEANU, B. 102, cf. id. E. 94, 132, id. O. IX, 140, 206, 388, X, 386, id. P. S. 134. 2. (Fiz.) Variație în timp, corespunzătoare unui mesaj de transmis, a unui parametru al semnalului purtător de informații. Cf. MDT. Această variație în timp și cu frecvență joasă a amplitudinii unor oscilații de frecvență înaltă se numește modulație. CIȘMAN, FIZ. II, 546, cf. LTR², DER. - Pl.: modulații. - Și : (rar) modulațiúne s.f. – Din fr. modulation.