MOHORÎ vb. IV. R e f l. 1. A se colora în roșu (închis). Apele, altă dată așa limpezi și line ale Mureșului, se mohorâsc în acele cumplite zile din noiemvrie 1784, cu sîngele ce varsă fără preget. ODOBESCU, S. III, 534. ◊ T r a n z. Spre a îmbuna pe zei, ei închipuise un soi nou de înjunghieri și de sacrificii, care mohorîse pămîntul cu sînge. id. ib. 273. 2. A căpăta o culoare închisă; a se întuneca. Tot cerul s-a mohorît de nori. LUNGIANU, ap. CADE. Într-o palidă seară de noiembrie. . . soarele va cădea după codri, mănăstirea se va mohorî. GALACTION, O. 218. Lumina . . . prinde să se mohorască, de parcă ar trece peste întregul pămînt umbra unui nor gros. STANCU, U.R.S.S. 114. Începuse să se lumineze, dar cu cît întunericul pierea, marginile satului se mohor au și în depărtare plutea o ceață. PREDA, Î. 33. ◊ T r a n z. f a c t. Amurgul cobora nesimțit, mohorînd din ce în ce văzduhul. REBREANU, NUV. 286. (Absol.) [Apa] înălbeaște și negreaște, rușaște și mohoraște, îndulceaște și amăraște. CORESI, EV. 192. 3. F i g. A se posomori, a se întrista. Dacă nu se mohora pentru propria-i soartă, ce rost avea să-și lase buna dispoziție umbrită de regrete pentru soarta altora ? STANCU, R. A. V, 257. ◊ T r a n z. Se apucase să facă o listă de cum să-și împartă leafa și lista aceasta îl mohorîse de tot. REBREANU, NUV. 274. Asta i-ar mohorî sufletul pentru o săptămînă încheiată. id. I. 65. Timpul urît mă mohora, mă întrista. STANCU, R. A. II, 267. – Prez. ind.: mohorăsc. – V. mohor ².