MOLÎU, -ÍIE adj., subst. I. Adj. 1. (Învechit, rar) Moale¹ (II). Aceste șăici sint alcătuite de un lemn molíiu. IST. AM. 60^v/17.- Poți hi tare ca oțelu, molîu ca hieru. JIPESCU, O. 70. ♦ Lipsit de rezistență; slab, șubred. O sănătate molîie. DDRF. 2. (Despre ființe și mișcările lor) Fără forță, fără vlagă, fără elan; încet, greoi, leneș, molatic, (regional) molan¹ (1), molălău, molofan, molcan. E tîrzior la vorbă și molîu la pas. JIPESCU, O. 79. Se întreba dacă Popescu II, molîu și neglijent, va fi spoit cazarma. PAS, Z. III, 24. I se zice calului bidiviu, cînd e iute, iar cînd e moale, molău. DR. V, 212. (Prin analogie) E tristă și la vedere apa lui lată, molîie. VLAHUȚĂ, ap. TDRG. (Adverbial) M-apucai, molîu, să-nvăț In țărînâ-a seri, cu băț. ARGHEZI, C. O. 147. Voi intra masiv și greu în vreme . . . Murmurînd o doină, trist, molîu. BENIUC, V. 9. 3. Lipsit de energie, de voință, de combativitate ; moale¹, indolent, bleg, (regional) molînd, moloi (1), molticos. Toate acestea-ți arată pe omul cu temperament molîu și fericit. DE4LAVRANCEA, T. 211. Dacă sîntem și noi molîi și fricoși !. . . Ia să te știe că pui mîna pe par. REBREANU, R. II, 38. Uf ! ce văr molîu mai am ! C. PETRESCU, Î. I, 6. ♦ Care arată, trădează lipsă de energie, indolență. Scrieri dulcegi, molîi, otova. ap. TDRG. l-ar putea înșela cu zîmbetul falș al stilului său de tînguiri molîi. SĂM. III, 130. ◊ (Substantivat) Vai, fi-voi un molău și un nevolnic. MURNU, O. 357. II. Subst. (Regional, în forma molîi) 1. s.m. Numele unui pește nedefinit mai de aproape, probabil molan¹ (2) (Nemachilus barbatulus) (Davidești-Pitești). H IX 226. Peștii din această localitate: calcan, mreană, molîi. ib. 2. S. f. pl. art. Numele unui joc de copii nedefinit mai de aproape (Bozienii de Sus-Roman). H X 87. – Pl.: molîi, -îie. - Și: (regional) mólău, -ăie, molîi, -îie, moliu, -ie (RĂDULESCU-CODIN) adj. – Moale¹ + suf. -îu.