MONARHIE s. f. Formă de guvernare în care o singură persoană (fără a răspunde de actele sale) conduce statul, puterea transmițîndu-se de obicei ereditar; p. e x t. stat cu o astfel de formă de conducere. Cei 7 oamini perși áliasără sfatul cel de apoi, a lui Darie, pentru să fie monarhie. HERODOT (1645), 182. Dumitrașco Vodă Cantacuzino . . . luase puterea monarhiei al doele rînd la mîna sa. N. COSTIN, LET. II, 38/8, cf. MAG. IST. IV, 44/7. Chesar, al doilea monarh . . . cu putearea monarhiii, au luat și nume de Avgust. CANTEMIR, HR. 163, cf. id. IST. 49. De ar fi monarhia cît de bună, Cu vremea se mută în despoție. BUDAI-DELEANU, Ț. 360, cf. id. LEX. Meargerea înainte a monarhiii. MOLNAR, I. VIII/25. Cînd îngrijirea cîrmuirii să dă numai la un om supus la legi, să numește monarhie. GOLESCU, E. 249/16. După moartea acestuia s-au așăzat întrînd noo monarhie. IST. UNIV. I, 148/11, cf. 234/20, 339/1. Sint mai multe feluri de oblăduiri, precum împărății (monarșii), crăii, arăstocrații și republice. CR (1829), 124²/33. Partidul a înscris în programul său răsturnarea monarhiei și instaurarea republicii democrate. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 400, cf. ARGHEZI, S. P. 88. Atît monarhia cît și burghezia. . . au flatat demagogic spiritul de mîndrie al poporului francez. RALEA, F. 31. ◊ Monarhie absolută v. a b s o l u t. Monarhie constituțională v. c o n s t i t u ț i o n a l. – Accentuat și: monárhie (BUDAI-DELEANU, Ț. 360). – Pl.: monarhii. – Și: (învechit) monarșie s. f. – Din ngr. μοναρχί, lat. monarchia, germ. Monarchie, fr. monarchie.