MONOCÓRD, -Ă subst., adj. 1. Subst. Instrument muzical cu o singură coardă (întinsă pe un corp de susținere și de rezonanță). Cf. COSTINESCU, BARCIANU, DER. 2. Adj. F i g. (Despre opere literare, artistice etc.) Monoton, uniform, inexpresiv. Lira sa, de altfel, nu este monocordă. CONTEMP. 1949, nr. 120, 4/1. O apreciere grăbită a volumului ar putea duce la concluzia unei cîntări monocorde. ib. 1955, nr. 460, 3/3. Paroxismul, ca și atitudinea categorică, este monocord și se pretează greu la variație și nuanțare. ib. 1957, nr. 553, 4/6, cf. V. ROM. martie 1957, 144. – Pl.: monocorzi, -de. – Din fr. monocorde, lat. monochordum, germ. Monochord.