MONOLOG (< fr. monologue < gr. monologos, vorbire de unul singur) Procedeu literar care constă în vorbirea cu sine însuși a unui personaj, procedeu folosit în tragedia clasică franceză din secolul XVII, cum și în drama romantică, dar apărînd și în proză (nuvele, romane etc.) sau în film. Monologul este folosit ca un procedeu artistic, în teatru. Prin el, personajul dezvăluie intențiile, sentimentele sale, de unde rezultă o mai bună înțelegere a acțiunii piesei. În același timp, el contribuie și la caracterizarea personajului dramatic. O altă formă a monologului este aceea a monologului interior ce apare îndeosebi în romanul modern. În tragedia antică, monologul uneori lipsește, corul, prin comentariile lui, făcînd inutilă folosirea acestuia. În teatrul modern, gustul pentru adevăr i-a restrîns tot mai mult folosirea, pentru a dispărea în teatrul realist și verist. Exemplu de monologuri în dramaturgia universală: acela al lui Hamlet, asupra morții; al lui Figaro, din piesa lui Beaumarchais; al lui Carol Quintul, în fața mormîntului lui Carol cel Mare, din Ernani de V. Hugo etc., iar în literatura noastră dramatică, monologul lui Despot Vodă, în închisoare, din drama Despot-vodă de V. Alecsandri. Ex. DESPOT (pe scaun lîngă masă): „O, soartă schimbătoare ce rîzi de omenire! Nebun cine se-ncrede în tine cu orbire! Nebun cine se urcă pe-al muntelui suiș. Prăpastia-l așteaptă, cu-adîncu-i prăvăliș! Așadar eu, sărmanul, a soartei jucărie, Ajuns, iubit de-un înger, aproape de domnie, Iată-mă-acum aice din raiul meu căzut Și din lumina lumii în umbră iar căzut!” Scurt text dramatic, de natură comică, rostit de un singur actor pe scenă (Clevetici, ultrademagogul, Sandu Napoilă, ultraretrogradul de V. Alecsandri).