MORFOLOGIE s. f. 1. Știință care studiază forma și structura organismelor plantelor și animalelor la nivel macroscopic sau microscopic. 2. Parte a structurii gramaticale constituită din totalitatea regulilor privitoare la formarea cuvintelor, la structura lor internă și la modificările lor formale în diferitele lor folosiri; parte a gramaticii care se ocupă cu studiul acestor reguli. – Din fr. morphologie.

morfologie sf [At: SĂVULESCU, M. U. I, 11 / Pl: ~ii / E: fr morphologie] 1 Complex de discipline ale științelor naturii care studiază forma exterioară și structura internă a organismelor plantelor și animalelor. 2 (Pex) Formă și structură a materiei organice. 3 (Rar) Parte a sociologiei care se ocupă cu studierea structurii și a alcătuirii societății umane. 4 Parte a structurii gramaticale care constă din totalitatea regulilor de modificare a formei cuvintelor în diferitele lor utilizări. 5 Parte a gramaticii care se ocupă cu studiul acestor reguli.

MORFOLOGIE s. f. 1. Complex de discipline biologice care studiază forma exterioară și structura internă a organismelor plantelor și animalelor. 2. Parte a structurii gramaticale constituită din totalitatea regulilor de modificare a formei cuvintelor în diferitele lor întrebuințări; parte a gramaticii care se ocupă cu studiul acestor reguli. – Din fr. morphologie.

MORFOLOGIE s. f. 1. Parte a biologiei care studiază forma exterioară și structura internă a organismelor plantelor și animalelor. Uredinalele... pun o serie de probleme interesante de morfologie, fiziologie și biologie. SĂVULESCU, M. U. I 11. 2. Parte a gramaticii care se ocupă cu studiul părților vorbirii și al flexiunii lor. Între ortografie și morfologie există o legătură strînsă. IORDAN, L. R. 227.

MORFOLOGIE s.f. 1. Disciplină care studiază forma organismelor vegetale și animale. ◊ Morfologia artei = studiu analitic al formei, al structurii unei opere de artă; morfologie terestră = geomorfologie. 2. Parte a gramaticii care studiază părțile de vorbire și flexiunea lor. [Gen. -iei. / < fr. morphologie, cf. gr. morphe – formă, logos – studiu].

MORFOLOGIE s. f. 1. știință care studiază forma și structura organismelor animale și vegetale. ♦ ~ a artei = studiu analitic al formei, al structurii unei opere de artă; ~ terestră = geomorfologie; ~ a solului = ramură a științei solului care studiază constituția profilurilor de sol. 2. parte a structurii gramaticale a unei limbi cuprinzând regulile de modificare a formei cuvintelor; parte a gramaticii care studiază aceste reguli. 3. formă, structură; aspect general. (< fr. morphologie)

MORFOLOGIE f. 1) Ramură a biologiei care se ocupă cu studiul formei și structurii organismelor vii, cu legile apariției și dezvoltării lor. 2) Parte a gramaticii care se ocupă cu studiul regulilor de modificare a formei cuvintelor. /<fr. morphologie

morfologie f. 1. Gram. studiul părților de cuvânt; 2. studiul formei exterioare a ființelor vii: morfologie vegetală.

*morfologíe f. (vgr. morphé, formă, și -logie. V. a-morf). Șt. nat. Știința formelor materiiĭ: morfologie animală, vegetală, minerală. Gram. Știința formelor cuvintelor și a transformărilor lor istorice.

morfologie s. f., art. morfologia, g.-d. morfologii, art. morfologiei

morfologie s. f., art. morfologia, g.-d. morfologii, art. morfologiei

morfologie s. f., art. morfologia, g.-d. morfologii, art. morfologiei

MORFOLOGIE s. (GRAM.) (înv.) etimologie.

MORFOLOGIE s. (GRAM.) (înv.) etimologie.

MORFOLOGIE s. f. (< fr. morphologie, cf. gr. morphe „formă” + logos „studiu”): parte a structurii gramaticale a unei limbi, care organizează cuvintele în clase lexico-gramaticale cu trăsături distincte (părți de vorbire) și care le studiază formele, sensurile și funcțiile, precum și regulile de modificare a formelor acestora. ◊ ~ descriptivă (sincronică): m. care descrie structura morfologică a unei limbi într-un moment dat al dezvoltării ei. ◊ ~ istorică (diacronică): m. care studiază evoluția structurii morfologice a unei limbi și perspectivele de dezvoltare a acesteia. ◊ ~ comparativă: m. care studiază paralel evoluția structurii morfologice a două sau mai multe limbi (mai ales înrudite). ◊ ~ structuralistă: m. care studiază structura morfologică a unei limbi din perspectiva diferențelor și a opozițiilor care-i caracterizează componentele la un moment dat, structură concepută ca sistem, în care componentele se condiționează reciproc (v. și gramatică).

morfologia cristalelor, → habitus.

MORFO- „formă, configurație, structura”. ◊ gr. morphe „formă, aspect” > fr. morpho-, germ. id., engl. id., it. morfo- > rom. morfo-. □ ~cronologie (v. crono-, v. -logie₁), s. f., studiu al evoluției reliefului terestru în timp; ~fil (v. -fil₂), adj., în formă de frunză; ~filogeneză (v. filo-₂, v. -geneză), s. f., studiu al genezei variabilității morfologice în cursul filogeniei; ~fiziologie (v. fizio-, v. -logie₁), s. f., studiu al raportului dintre structura celulelor, a țesuturilor sau a organelor și funcțiile lor; ~gen (v. -gen₁), adj., care duce la modificarea formei sau structurii unui organism; ~geneză (v. -geneză), s. f., 1. Proces de formare și dezvoltare a configurației morfologice a organismelor în cursul ontogeniei. 2. Proces de formare a profilului unui sol sub acțiunea factorilor naturali pedogenetici; ~genie (v. -genie₁), s. f., 1. Parte a geomorfologiei care se ocupă cu studiul originii formelor de relief. 2. Studiu al adaptărilor morfologice ale plantelor la condițiile mediului lor natural; ~gnozie (v. -gnozie), s. f., identificare, numai prin pipăire, a configurației obiectelor; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Ramură a geomorfologiei care se ocupă cu descrierea și clasificarea formelor de relief după aspectul lor exterior. 2. Descriere morfologică și histologică a organelor sau a organismelor; ~gramă (v. -gramă), s. f., grafic care reprezintă mărimi ale constituției corporale; ~logie (v. -logie₁), s. f., 1. Disciplină care studiază forma și structura organismelor vegetale și animale. 2. Parte a gramaticii care studiază părțile de vorbire și flexiunea lor; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., 1. Disciplină care se ocupă cu măsurarea formei oricărui corp natural. 2. Parte a geomorfologiei care se ocupă cu măsurarea dimensiunilor formelor de relief și cu fragmentarea lor orizontală și verticală, în vederea stabilirii legilor lor spațiale; ~nomie (v. -nomie), s. f., totalitate a legilor de formare a caracterelor morfologice animale sau vegetale; ~patologie (v. pato-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază forma și structurile diferitelor organe în stare patologică; ~plazie (v. -plazie), s. f., potențialitate morfogenetică a organismelor în curs de dezvoltare; ~psihologie (v. psiho-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază corespondențele între caracterele morfologice și psihologice ale indivizilor; ~scopie (v. -scopie), s. f., studiu al aspectului exterior al granulelor care alcătuiesc formațiile geologice; ~tip (v. -tip), s. n., exemplar tipic al uneia dintre formele speciei polimorfe; ~tropie (v. -tropie), s. f., totalitatea modificărilor care intervin în forma și dimensiunile unei rețele cristaline, ca urmare a înlocuirii chimice a unei părți din particulele componente.