motiv, cea mai mică unitate semnificativă a discursului melodic. Deși constituie unul din conceptele descriptive fundamentale ale muzicologiei*, m. nu are până în prezent o definiție satisfăcătoare, unanim acceptată. După H. Riemann, m. desemnează unitatea melodică minimală structurată binar,* pe baza opoziției instituite între cele două secvențe melodico-ritmice care îl alcătuiesc; secvența slabă, anacruzică (v. anacruză) și secvența accentuată, cruzică (leicht und schwer), caracterizate prin acumulare energetică și respectiv culminație și, eventual, relaxare tensională. Scheletul metroritmic al m. se concretizează în cele mai diferite forme. M. acoperă aprox. o măsură*; el este subordonat de grup*, semifrază, frază* perioadă (1) etc., dar nu suportă divizări. În procesul variației (1), m. își păstrează identitatea cu condiția respectării plasamentului său metric. Teoria motivică riemanniană, foarte valoroasă în esență, poate redeveni viabilă printr-o interpretare mai largă. Se poate reține astfel că m. este polarizat de un accent (III, 2) culminativ [care coincide în general cu un accent (II, 1) metric principal] și se particularizează prin pregnanță ritmico-melodică. Slăbirea intensității accentului culminativ conduce la destructurarea m., la evoluția sa către figură (1). În prezent, majoritatea muzicologilor apreciază că m. se plasează aprox. în cadrul a două măsuri*, este direct subordonat frazei* și poate fi analizat prin două sau mai multe celule*.