MUIA, moi, vb. I. (În concurență cu înmuia) 1. Tranz. A băga, a introduce ceva într-o substanță lichidă ori cleioasă sau într-un vas, orificiu etc. cu lichid; a îmbiba cu lichid. Muind condeiul legat cu ață într-un șip colbăit de cerneală violetă... așternu un prea frumos răvaș. SADOVEANU, B. 45. Muia feleștiocul în strachina cu dohot. CREANGĂ, A. 46. Să-mi moi degetul în gură. EMINESCU, N. 43. ♦ (Poetic) A scălda. Bătrînul îi mîngîia fruntea muiată în sudoare. SADOVEANU, O. VII 106. Punți de stele peste abisuri muiau adîncu-n străluciri. MACEDONSKI, O. I 230. Lumea-l crezuse mort pe Făt-Frumos și de aceea, cînd se împrăștie faima venirii lui, ziua-și muie aerul în lumină de sărbătoare. EMINESCU, N. 27. ◊ Refl. Codrii de prinprejur se muiau... în rumeneala serii. GALACTION, O. I 281. ♦ A uda. Și ploaia mă ploaie. Căpeneagu-mi moaie. HODOȘ, P. P. 118. ♦ A întinge. Prostul muia mălaiul în brînză. ȘEZ. v 53. Muiați în lapte-o cojiță. TEODORESCU, P. P. 172. ◊ Tranz. A face să devină mai moale, mai puțin dur; a face să nu mai fie uscat sau țeapăn. Trebuia să... moi [pesmetul] o zi întreagă în apă, să-l faci terci ca să-l poți băga în gură. GHICA, S. 20. Să moi pielea cea uscată. ȘEZ. IV 52. ◊ Refl. Carnea... de multă greutate și căldură se moaie. DRĂGHICI, R. 70. ◊ Expr. (Familiar) A muia oasele (sau ciolanele cuiva) = a bate rău pe cineva. 3. Refl. (Despre vreme și intemperii) A se domoli, a se potoli. Să muie gerul. Să topiră zăpezile. DELAVRANCEA, O. II 29. ♦ Tranz. (Cu privire la acțiuni) A încetini, a domoli. Mai încet! zise de la o vreme Potcoavă. Și își muiară fuga. SADOVEANU, O. I 151. După o bucată de drum, o muiară de tot, la pas. STĂNOIU, C. I. 57. 4. Refl. (Despre oameni și despre unele părți ale corpului lor) A-și pierde puterile, a slăbi, a se moleși. Nu ducea la băutură, astfel că se muia din două țuici. PAS, Z. I 225. De la o vreme, simții că picioarele mi se moaie de la genunchi. DUNĂREANU, CH. 116. De mai ținea lupta numai cît ai ațîța un foc, [feciorul] s-ar fi muiat. ISPIRESCU, L. 254. ◊ Expr. A i se muia (cuiva) gura v. gură. ◊ (Despre lucruri) Gîrnețul s-a înfierbîntat, s-a muiat și foflenchi! iar sare roata! CREANGĂ, P. 126. 5. Refl. (Despre oameni și pornirile lor sufletești) A se potoli, a se calma, a se liniști. Oamenii se muiară numaidecît. STĂNOIU, C. I. 68. ♦ (Determinat prin «la inimă» sau, mai ales, subiectul fiind «inima») A se îmblînzi, a se înduioșa, a fi mișcat. Mitrea și-a adus aminte de înfățișarea uitată a Agapiei și i s-a muiat inima. SADOVEANU, M. C. 64. Cum o văzu împăratul, i se muie inima și prinse un dor pe dînsa. ISPIRESCU, E. 79. Mă dusei la rîul sec, Dorul mîndrei să-l înec... La inimă m-am muiat Și nu l-am mai înecat, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 393. ♦ Tranz. A face (pe cineva) să cedeze; a îndupleca. Împăratul... vede că nu îl poate muia. PANN, P. V. III 49. 6. Tranz. (Cu privire la consoane) A articula o consoană palatalizată mărind zona de contact dintre limbă și palat, astfel încît să se obțină o consoană cu un timbru palatal caracteristic. Unele graiuri teritoriale moaie consoanele «n», «t», «d» etc. în cuvinte ca «deget», «teme» etc.