MUIAT², -Ă, muiați, -te, adj. 1. (În concurență cu înmuiat) Introdus într-un lichid, îmbibat (cu apă sau cu alt lichid). (Cu pronunțare regională) Ia, întreabă că muieți-s posmagii? CREANGĂ, P. 331. ◊ (Despre ochi) Agapița mea a să fie cocoană mare, zicea ea cu ochii muiați în lacrimi de bucurie. NEGRUZZI, S. I 72. 2. Fig. (Despre oameni) îmbrăcat în..., împodobit cu... S-au dat de părete ușile, și toți ofițerii cei mari, muiați din cap pînă-n picioare numa-n mătăsuri și-n fireturi, au intrat. CARAGIALE, O. III 70. Văzu..o jună fată muiată într-o haină albă. EMINESCU, N. 46. Ei stau în linii drepte și armele prezentă La șefi muiați în aur. ALECSANDRI, P. III 336. 3. Fig. (Despre oameni) Moleșit, lipsit de vlagă, stors de puteri, fără energie. Noul sultan era un prinț crud, afemeiat și muiat de tot prin plăcerile care îl făcură să piarză înfocarea ce avea. BĂLCESCU, O. II 63. ♦ Abătut, descurajat. Deocamdată însă n-avea decît 3 lei și patruzeci de bani și se simțea foarte muiat. SLAVICI, N. II 258. 4. (Despre glas sau vorbire; rar) Care abia se aude. domol, încet. Într-un tîrziu, sfatul lor slăbi; vorbeau mai puțin, cu glasurile muiate și se uitau lung unul la altul. SADOVEANU, O. IV 203. 5. (În expr.) Consoană muiată = consoană cu timbru palatal obținut prin extensiunea zonei de contact dintre limbă și palat. În pluralul «scumpi» se rostește un «p» muiat.