MURMUR, murmure, s. n. 1. Zgomot confuz de voci produs atunci cînd se vorbește prea încet sau prea de departe sau cînd mai multe persoane vorbesc în același timp cu jumătate de glas. Răzbătea de afară un murmur nedeslușit de glasuri. SADOVEANU, M. C. 202. Din odaia alăturată, auzii cîteva murmure nedeslușite, pe urmă dintr-o dată un glas aspru. DUNĂREANU, CH. 119. Deodată un murmur de mirare se ridică împregiurul nostru. ALECSANDRI, O. P. 10. ♦ Exprimarea unei nemulțumiri prin cuvinte rostite cu jumătate de glas; protest înfundat al unei mulțimi nemulțumite. V. mormăit. Ei îi răspunseră cu un murmur întunecos. DUMITRIU, N. 17. 2. Zgomot ușor și continuu făcut de o apă curgătoare, de frunzișul mișcat de vînt etc.; freamăt, susur, șopot. Apa cădea mărunt, izbind pămîntul într-un murmur molcom și înăbușit. MIHALE, O. 250. Sărutarea de atunci, în viața, în fiorul și în murmurul pădurii, s-a împrăștiat peste toată viața mea. SADOVEANU, O. VIII 14. ◊ Fig. Prin lumina orbitoare veneau zgomotele împrejurimilor ca ceva neobișnuit, ca murmurul unei vieți cu totul nouă, atunci izvorîtă din pămînt. SADOVEANU, O. IV 21. ♦ (Rar) Zgomot surd și continuu produs de un motor sau de o mașină în acțiune. Fabricile de la margini trimeteau murmurul lor surd, slăbit de depărtare. DUNĂREANU, CH. 98.- Pl. și: murmururi (ANGHEL, Î. G. 46). – Variantă: murmură (ODOBESCU, S. III 92, NEGRUZZI, S. I 160, ALEXANDRESCU, M. 74) s. f.