MUȘCĂTOR, -OARE adj., s. f. I. Adj. 1. Care mușcă (1). Șarpe mușcătoriu. MOXA, 371/21, cf. ANON. CAR., BUDAI-DELEANU, LEX. Am auzit că este pe-aci o babă Fermecătoare Și o haită mușcătoare. ȘEZ. III, 244. Am o cățea mușcătoare Și te-a mușca de picioare. BUD, P. P. 48. ♦ F i g. Care provoacă o senzație neplăcută, chinuitoare. Cîmpia albă se desfășura în fața lor ca o nesfîrșită mantie dc ermină scînteind în lumina soarelui mușcător. REBREANU, R. I, 215. 2. F i g. Care critică cu severitate, cu vorbe răutăcioase, care este plin de ironie, de sarcasm; înțepător, caustic, tăios. Unul [dintre oameni] este cu grijă a plăcea tutulor, altul, mușcător și batjocoritor, și de aci vin și deosebitele stile. HELIADE, O. II, 19. Frosa începu conversația, făcînd o diatribă spirituală și mușcătoare asupra celor mai multe femei ce văzuse la bal. BOLINTINEANU, O. 378. Slugile . . . aveau vorba mușcătoare și luătoare în rîs. CĂLINESCU, E. O. I, 25. Ironia subtilă sau mușcătoare. V. ROM. ianuarie 1954, 268. Cititorul nu se înșală cînd ghicește atitudinea mușcătoare a scriitorului disimulată, prin procedeul metaforei ironice, sub termenii atît de măgulitori. VIANU, M. 72. Dumitru Postelnicu era un țăran . . . nu prea vorbăreț, dar glumeț și cîteodată mușcător din vorbă. ȘEZ. IV, 18. II. S. f. 1. (Transilv .) Fiecare dintre cele două capete care se îmbucă ale cercului de lemn cu care se strîng doagele vaselor (ARH. FOLK. V, 114); crestătură în care se încheie cercul de lemn (DR. V, 759, ALR II/95) ; încheietura bîrnelor la unghiurile casei (CHEST. II 109/309, 317, ALR I 650/94, 290); locul de îmbinare a căpriorilor casei (CHEST. II 227/304). 2. (Regional) Praștie (Sălciua de Jos-Aiud). ALR I,1 697/98. 3. (Iht.; regional; mai ales la pl.) Zvîrlugă (Cobitis taenia). BĂCESCU, P. 39, cf. 174, H XVIII 140, LIUBA-IANA, M. 129. – Pl.: mușcători, -oare. – Mușca + suf. -(ă)tor.