MÎHNICIUNE s. f. (Ieșit din uz) Mîhnire. Adurmită sufletul mieu de tristu (m ă h n i r e H, măhniciune D). PSALT. 252. Și la mulți au fost și mare mîhniciune (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 198/15. Mare mîhniciune au rămas leșilor după moartea craiului. N. COSTIN, L. 180. Ce ai (i-au zis) măhniciune și scîrbă? CRITIL, 80/25. îndată s-au împrăștiet în toată armia tulburare și măhniciune. IST. CAROL XII, 72^v/26. S-au întors înapoi cu multă mîhniciune (a. 1 800). GCR II, 178/24. Prieteșugul cel mîngîitoriu va alina măhniciunea ta. BELDIMAN, N. P. II, 65/10. Vestea despre această pierdere au adus mare mîhniciune în Evropa. AR (1 829), 160²/28, cf. 125¹/7. Mîhniciunea mea este că nu sînt acasă. KOGĂLNICEANU, S. 100. Au căzut iarăși la adîncă mîhneciune. DRĂGHICI, R. 45/28, cf. 41/8. O măhniciune mare S-au vărsat în fața ta. CONACHI, P. 11. Să vă descriu tăcerea și măhniciunea ce înfățișa lașul. RUSSO, S. 52. Până și în măhniciune aveau încă plăceri. NEGRUZZI, S. II, 44. Veselia voastr-i mîhniciunea noastră. ALECSANDRI, T. II, 38. Ceea ce adăuga la mîhniciunea lui era și împrejurarea că se afla omul la bătrînețe. CARAGIALE, O. IV, 141. Ș-apoi despre căzătură, Să n-aibi vreo mîhniciune. ODOBESCU, S. III, 191. Se așeză și ea pe plîns și pe mîhniciune. STĂNOIU, C. I. 198. - Și: (învechit, rar) mîhneciúne s. f. – Mîhni + suf. -(i)ciune.