MÎHNÍRE s. f. Faptul de a (se) m î h n i și rezultatul lui; supărare, amărăciune, întristare, tristețe, (ieșit din uz) mîhniciune, (învechit, rar) mîhneală. Spartanii avea mâhnire multă pentru această, HERODOT (1 645), 490. Lucrurile ceale cu scîrbă ale ceștii vieți care aduc intristăciune și mîhnire (a. 1 648). GCR I, 133/35, cf. ST. LEX. 164^v/3, M. COSTIN, ap. GCR I, 205/23. Greul mîhnirii ce-i deateră cuvintele acealea. MINEIUL (1 776), 162^r1/20. Eu nu știam necazul, nu cunoșteam mîhnire. HELIADE, O. I, 166. Chibzuirile neîmplinite sau zădărnicite lasă după dînsele în inima noastră mîhniri. MARCOVICI, D. 8/15. Îți întoarsă mîhnirea în bucurie. GORJAN, I, 6/25. Cu mâhnire. . . se plînge. CONACHI, P. 267. Îi porunci să se tragă în episcopatul său, unde muri de mîhnire. BĂLCESCU, M. V. 406. Și de întîlnesc mâhnirea, eu rîd iar ea dispare. ALECSANDRI, T. II, 151. Binele ades vine pe urmele mîhnirei. ALEXANDRESCU, M. 3. Harap Alb ieșind plin de măhnire se duce în grajdiu. CREANGĂ, P. 233. S-a aflat cu mare mîhnire despre cele întîmplate. CARAGIALE, O. iII, 89. Aceasta va putea să-ți aline oarecum măhnirile. ISPIRESCU, L. .12. Mîhniri nedeslușite-i scapără în minte. PĂUN-PINCIO, P. 53. Se scoală-ntre dînșii Plin de mîhnire și ciudă. MURNU, I. 6. Avea multe cuvinte de mâhnire în ziua aceia. BASSARABESCU, S. N. 54. În sufletul meu, măhnirea neagră își făcea cuibar. SADOVEANU, O. II, 463, cf. id. Z. C. 327. Pogoară de undeva din cer o mîhnire adîncă și o tristețe adîncă. STANCU, R. A. III, 212. Mîhnirea omului, otrava vieții. ZANNE, P. VIII, 395. - Pl.: mîhniri. - Și: (regional) mîgníre (ALR II 3 704/836), măcníre (ib. 3 704/899) s. f. – V. mîhni.