MÎNCĂRICĂ s. f. 1. (Familiar) Diminutiv al lui m î n c a r e (3); (regional) mîncărușă, mîncărioară, mîncăriță. Despre odihnă, mîncărică și băuturică să n-ai grife, caragiale, o. vii, 267. Seara cînd se întoarseră, găsiră mîncărică și fierturică gata. ispirescu, l. 337. Oleacă de găzduire pe noapte, oleacă de mîncărică. SADOVEANU, O. III, 575. Aici au leafă, haine, băutură și mîncărică. PAS, Z. III, 35. ♦ (Rar) Gustare, aperitiv. Cf. ALEXI, W. 2. (Mold.) Tocană. Tot pentru curățirea sîngelui e bună salata și fiertura de păpădie (borș, mîncărică). N. LEON, MED. 54. Pot să-ți mai spun ceva și despre o mîncărică cu ceapă albă. SADOVEANU, O. IX, 443. Numirile mîncărilor: papricaș. . . , mîncărică. H III 172, cf. IV 92. Mîncărică se face din orice soi de carne. ȘEZ. VI, 75, cf. VIII, 2, 6. Mănîncă și carne de vită sau de pasăre făcută „mîncărică”. CHEST. V 153/75, cf. ALR II 4073/414, 514, 4081/531. 4. (Prin Transilv., în forma mîncărea) Fel de mîncare ciobănească, preparată cu smîntînă. CHEST. V 153/16, 85. – Și: (3, cu schimbare de suf.) mîncăreá (pl. mîncărele), mîncăreáuă (CHEST. V 153/85) s. f. – Mîncare + suf. -ică. - Mîncărea, mîncăreauă: cu schimbare de suf.