MÎNDRIE, mîndrii, s. f. 1. Faptul de a fi mîndru (2), fală, încredere în calitățile proprii. Știu, toți avem mîndria noastră. SADOVEANU, P. M. 26. I se umplea inima de mîndrie. ISPIRESCU, L. 39. Ochii săi mari și negri avea mîndria ochilor de vultur. ALECSANDRI, O. P. 11. ◊ Prilej de laudă, de fală, de mulțumire pentru cineva, cauză a mulțumirii cuiva. Pentru mine Creangă era o mîndrie, era un strigăt de luptă. SADOVEANU, E. 101. 2. Orgoliu, trufie, îngîmfare. Dezbracă-te degrabă de-orice deșertăciuni, Mîndrii, cruzimi, zavistii, mînii, bîrfîri, minciuni. MACEDONSKI, O. I 167. Praf, pulbere și cenușă! Nebuni ce din lăcomie, El pentru o biată lescaie, ea pentr-un ceas de mîndrie! HASDEU, R. V. 167.