MÎNEI s.n. 1. (Transilv., Ban.) Mîner (1). În acest drot să se lege de amîndoao capetele cîte un mîniu. TOMICI, C. A. 61/24. Ușurel și drept trage cu amîndoao mînile de mîniurile drotului cătră tine, pînă va treace. . . preste toți fagurii. id. ib. 148/15, cf. 143/21. Apă se mai aduce și cu cîrceagul (un vas de pămînt cu coadă sau mînei îngăurit în care intră apa pre 3 găuri de la gura cîrceagului). LIUBA-IANA, M. 99. Fuiorul și stupă să perie cu mîneu (coadă). id. ib. 118, cf. 94. Învîrtirea moriștei se face cu mîna prin ajutorul mîneiului. PĂCALĂ, M. R. 437, cf. 438, com. NOVACOVICIU, ALR I 917, ALR II 3 808, 4 929, 5 043, 6 427, 6 613, 6 639, 6 640, 6 652, 6 661, A III 3, 12, 16, 19, IV 5, com. din VALEA JIULUI. 2. (Regional) Limba cuțitului sau a briceagului (Petrila). ALR II 3 970/833. – Pl. : mîneie. – Și: mînéu, mîníu (pl. mîniuri), mănéu (ALR I 917/116, A III 17), manéi (ALR II 3 970/833), manéu (A III 3, IV 5, com. din VALEA JIULUI), maníu (ALR II 5 043/833, 6 639/833, 6 640/833, 6 652/833, A III 12, 16), menéi (ALR I 917/174), menéu (ib. 917/118, A III 2), minei (COMAN, GL., ALR I 917/164), minéu (A III 4, 12, 18) s. n. – Mînă¹ + suf. -ei. - Manei, maneu, maniu: prin apropiere de manetă, manivelă.