MÎNGÎIA, mîngîi, vb. I. Tranz. 1. A atinge netezind ușor cu palma în semn de dragoste (uneori și ca un gest reflex); a dezmierda, a alinta. Își mîngîia mustăcioara pe care și-o lăsase de curînd. DUMITRIU, N. 281. Bătrîna îi mîngîia capul plecat pe lada cu portocale. ARGHEZI, P. T. 117. O mîngîie – dar apoi, desfăcîndu-se de îmbrățoșerile ei, se avîntă pe șaua calului. EMINESCU, N. 13. ◊ Fig. În aerul luminos pluteau miresme de pămînt umed, de fînețe răcorite; soarele deasupra pădurii mîngîia viața cu dragoste caldă. SADOVEANU, O. I 309. Visele mi se împlineau... acele vise care îmi mîngîiaseră viața tristă de școală. BART, S. M. 11. Cu zîmbetul tău dulce tu mîngîi ochii mei. EMINESCU, O. I 213. ♦ (Ironic) A lovi, a bate. Începe a ne pofti pe fiecare la Bălan și a ne mîngîia cu sfîntul ierarh Nicolaie (= biciul). CREANGĂ, A. 4. 2. A liniști, a potoli; a împăca pe cineva. Las’, mamă, că lumea asta nu-i numai cît se vede cu ochii, zicea bădița Vasile mîngîind-o. CREANGĂ, O. A. 37. Neștiind cum s-o mîngîi, am început și eu a plînge. NEGRUZZI, S. I 52. ♦ Refl. A se împăca cu o idee, cu o stare, cu o situație; a se consola. Noi, bătrînii, căutăm să veselim ceasurile cîte ne mai rămîn de trăit, pentru ca să ne mîngîiem de cele care au trecut. ALECSANDRI, T. I 42. Am sfîrșit prin... a ne mîngîia de poznașele isprăvi a timpului. NEGRUZZI, S.I 68. ♦ A bucura, a desfăta. Un suvenir poetic... mîngîie și-nvie duioasă inima mea. ALECSANDRI, P. I 121. – Accentuat și: (prez. ind.) mîngîi.