MÎNĂTARCĂ s. f. (De obicei la pl.) Ciupercă comestibilă cu pălăria cărnoasă, foarte bombată, de culoare brună-gălbuie și cu piciorul solid, de obicei umflat la bază; (regional) hrib, burete, pitarcă, mitarcă, pitoancă (Boletus edulis). Nucile, alunile, castalile, roșcovile, migdalile, bureții, mănăturcile (a. 1773). GCR II, 98/8, cf. LB. Pe lîngă acestea am și pe ciuperca Și cu prea cinstita sora-i minaterca, Mazărea, năutul, cuvioasa linte, Care totdauna e la mulți în cinste. PANN, P. V. I, 122/2, cf. POLIZU. Mănătărcile. . . cu pălăria miezoasă. ap. TDRG. Aduna ciuperci, mînătărci, bureți. PLOPȘOR, C. 40, cf. PĂCALĂ, M. R. 26. Minătărcile. . . sînt mai negre ca ciupercile și mai mari. H II 44. Fac ciulama de mînătărgi. H XVI 51. ◊ (Cu sens colectiv) Mînătarca sau hribii buni de mîncat (Boletus edulis) cresc și prin pădurile de brad. SIMIONESCU, FL. 91. Mînătarcă ursească = pita vacii (Boletus bovinus). COTEANU, PL. 33. Mînătarcă țigănească = specie de mînătarcă necomestibilă. Se amestecă în apă mînătarcă țigănească cu zgură de la fierar și se dă la păsări în mîncare. GRIGORIU-RIGO, M. P. II, 6, cf. ALR II 6405/812. - Pl.: mînătărci. – Și: (regional) mînătárgă, mînătîrcă (DDRF, H XVIII 196), mînîtîrcă (COSTINESCU), mănătárcă, mănătírcă (NICA, L. VAM. 154), mănătúrcă, minătărcă, minatércă s. f. – Din bg. манатарка.