MÎNĂTÓR s. m. 1. (Popular) Persoană care mînă animalele (la pășune, la plug etc.); spec. pogonici; strungar. Baciul și mînătorul. . . au rămas ca trăsniți cînd m-au zărit. JIPESCU, ap. CADE. Antioh a lovit pe Midon, de cai mînătorul. MURNU, I. 103. (Brînza) o prepară baciul în stînă, ajutat de ciobani și mînători. PĂCALĂ, M. R. 296. Dinspre stînă vine d-a-dura mînătorul. LUNGIANU, ap. CADE, cf. DR. II, 330, NOM. PROF. 16, H IV 153, 223, VII 85, 372, XI 274, XVII 444, TEODORESCU, P. P. 593, BIBICESCU, P. P. 336. Că eu n-am pă nimenea decît eu și baba mea, Și decît un biet de mînător. Dimineața s-a sculat, Oile-n strungă mi-a dat. MAT. FOLK. 155, cf. ALR I 896/56, 75, 93, 107, 118, 790, 831, 980, A II 6, 12, III 18. ♦ (Regional; adjectival, în sintagma) Cîine mînător = cîine trimis să adune oile (com. din JIBOU-ZĂLAU); cîine de vînătoare, care adulmecă și urmărește vînatul (com. din CRĂCĂOANI-PIATRA NEAMȚ). 2. (Prin Munt.) Barcagiu. Cf. ALR II 2 524/728, 762. 3. (Prin Maram., Bucov.) Poteraș. Cf. ALR SN III h 727/334, 386. 4. Pețitor. Cf. m î n a t¹ (Bîrsana-Sighetul Marmației). Cf. ALR II/I MN 78, 2 673/353. – Pl.: mînători. – Și: mîitór s. m. Com. MARIAN. - Mîna¹ + suf. + -(ă)tor.