MÎRÎÍ vb. IV. I n t r a n z. 1. (Despre cîini) A scoate un șir de sunete guturale, aspre, hîrîite, exprimînd de obicei iritarea, nemulțumirea. Cf. POLIZU. Clini ce mírîiesc Cînd văd alți cîini că apucă oasele ce ei ochesc. BOLLIAC, O. 107, cf. PONTBRIANT. D., CIHAC, II, 203, LM. Bubico se uită la mine și mîrîie-n surdină. CARAGIALE, O. II, 96, cf. 95. Miclăuș stătu în loc mîrîind ca în preajmă de vînat. ODOBESCU, S. III, 183. Cînele a-nceput Mîrîind să miște capul. COȘBUC, P. I, 251, cf. 252, BARCIANU, ALEXI, W. Ce mîrîi, cîne ! accentele divine Ce- acuma-ntregul suflet îmi robesc, Cu note d-astea nu se potrivesc. GORUN, F. 51, cf. ȘĂINEANU, D. U. Avea o droaie de căței albi. . . care mîrîiau, lătrau, săreau. BRĂESCU, A. 28. Un cîne alb, ciobănesc, se alătura de noi mîrîind, apoi se liniști, trăgîndu-se lîngă bătrîn. SADOVEANU, O. IV, 242. Cînele mîrîia încet, prelung; îl auzeam prin păreți, prin geamuri. id. ib. 481. La umbră, sub masă, un cîine flocos visa mîrîind prin somn. BART, E. 20. Niște cîni hămăiau și mîrîiau înfricoșați. CAMILAR, N. I, 94, cf. 86, H I 286, IV 56, V 4, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Tranz. Se uită la Bercu cu răbdarea cu care un dulău bătrîn îngăduie unui cotei să-l mîrîie. D. ZAMFIRESCU, ap. TDRG. ◊ (Despre alte animale) Cînd m-am întors (motanul) . . . ronțăia mîrîind. BRĂESCU, A. 59. Iepurele mîrîie. H X 499. Cu socotința că-i motanul meu . . . îl prind și-l încep a-l netezi. . . Zamfirachi, ori de cîte ori îl netezeam, mîrîia și miona încetișor. ȘEZ. I, 147. Dracu să răzbia, Dẑi la urs scăpa. Ursul mărăia, Pră dracu-l skipa. ARH. FOLK. III, 101, cf. MAT. DIALECT. I, 138. 2. P. a n a l. (Despre oameni; peiorativ) A scoate sunete caracteristice (ca semn de nemulțumire, enervare); p. e x t. a vorbi neclar, încet, printre dinți, a bombăni, a mormăi. Cf. LB. Nu vorbea cum trebuie, ci numai mîrîia. CAZIMIR, GB. 221. Să știi c-a primit și ea răvaș ! – A primit, mîrîi morarul. Îmi spuse mai nainte la circiumă poștașul. SADOVEANU, M. C. 76. S-a tîmpit turcul din amor, mîrîia mereu Alecu Vulpe. CAMIL PWTRESCU, O. III, 83, cf.126, STANCU, D. 339, CAMILAR, N. I, 366. „S-or fi pus la masă și e rușine să venim cînd mănîncă”, a mîrîit tata. PAS, Z. I, 176, cf. POMPILIU, B. 17; ȘEZ. VII, 182. Iar Stanislav mîrîia, Casa de se detuna. MAT. FOLK. 83, cf. com. MARIAN, ALR II/I h 31. ◊ (Despre ființe mitologice închipuite ca niște oameni) [Ielele] trec piste sate, Mult mai trufașe Merg la orașe. Hîrîie, Mîrîie, Duduie, Zguduie. I. VĂCĂRESCUL, P. 343/26. ◊ F i g. Peste satele tupilate în dosul perdelelor de pomi, tunetul mîrîia mînios. T. POPOVICI, SE. 59. ♦ T r a n z. A spune ceva în silă, pe un ton morocănos, nemulțumit. Nicolaie Dragoș mîrîi ceva, dar cum vorbeau mulți deodată și tot strigînd de-a valma, nu i se auzi glasul, ci i se vedeau numai dinții, albi și puternici ca niște colți de cîine care mușcă. REBREANU, R. II, 93. O aproba stingher, neconvins, cu un soi de politeță speriată, mîrîind vag un început de răspuns pe care nu izbutea nicicum să-l articuleze. GALAN, B. II, 43. ♦ A protesta, a cîrti. În multe părți, țăranii stau liniștiți, dar nu vor să iasă la muncă și tot mîrîie. CARAGIALE, O. VII, 66. A cărat mereu, de dimineață pînă seară, ce i-a poruncit stâpînul. . . A răbdat huiduieli și lovituri fără să mîrîie, parcă n-ar fi avut sînge în vine. REBREANU, NUV. 100. Era abia după cununie. Dar mai pe urmă fata împăratului începu a cam mîrîi și a cîrti, că ei nu-i îndămînă aice de șezut. SBIERA, P. 43. ♦ (Despre copii mici) A plînge, a scînci, a miorlăi. Începu iar să mîrîie, dar iar încetă singur, plictisit. N-avea chef de plîns cu temei. REBREANU, NUV. 243, cf. ALR I 82/61, 268, 378, 550, 558, 795, 865, ALRM I/II h 312, ALR II/I h 151. (R e f l.) Silea plîngea, ceilalți doi copii mai mici se mîrîia. SLAVICI, V. P. 73. 3. F i g. (Prin Ban., despre moară) A hîrîi (în timpul funcționării). Moara, cînd n-are apă, mîrăie. NOVACOVICIU, C. B. I, 14, cf. MAT. DIALECT. I, 138. – Prez. ind. pers. 3 sg.: mîrîie și mîrîiește. – Și: (regional) mîrăí, mărăí, mîroí (ALR I 82/61) vb. IV. – Mîr + suf. -îi.