MÎZGĂ s. f. sg. 1. Noroi moale, lipicios și alunecos. Trecui prin mîna stîngă frîul calului și pornii, încet, lunecînd prin mîzga malului, spre căsuța vînătorului. SADOVEANU, O. III 666. În pădure a plouat grozav și s-a făcut o mîzgă și-un ghețuș, de nu te mai poți de feli ținea pe picioare. CREANGĂ, P. 47. 2. Lichid lipicios și vîscos din organele plantelor, mai ales de sub scoarța sau coaja lor; sevă; p. ext. stratul moale de pe partea interioară a scoarței unui copac. Cîrligele... se pun în gropi pe un timp bun și mai-nainte de a începe a umbla mîzga în copaci. I. IONESCU, P. 247. Mîzgă d-alun verde. TEODORESCU, P. P. 403. ◊ Expr. A suge mîzga din cineva = a stoarce (pe cineva) de puteri; a-l vlăgui, a-l secătui. Nici ție, mă, nu-ți dau, auzi? Nimic! Du-te să-ți dea prietenii tăi cari vreau să sugă mîzga din noi! V. ROM. martie-aprilie 1949, 177. 3. Substanță moale, cleioasă, unsuroasă formată pe suprafața unor alimente sau rămasă pe vasul în care a stat mîncarea. ◊ Expr. (Rar) A prinde mîzgă = a se îmbogăți.