MĂCIUCĂ, măciuci, s. f. 1. Capătul bulbucat al unui ciomag (provenind dintr-un nod bine rotunjit); p. ext. capătul îngroșat și rotunjit al altor obiecte. Un băț de rădăcină cu măciuca cît un pumn de copil se înălța în aer lîngă Miron Iuga. REBREANU, R. II 197. La cap măciucă, La coadă măciucă, La mijloc nemică (Furnica). GOROVEI, C. 162. ◊ Expr. A i se face cuiva părul (sau chica) măciucă, se spune cînd cineva e cuprins de o spaimă foarte mare. Ei, cîte-a îndura bietul om, ți se face părul măciucă. REBREANU, R. II 224. Urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă, ISPIRESCU, E. 7. A-i face cuiva părul (sau chica) măciucă = a bate pe cineva. Sună bine-n cobză, sună, Să nu-ți fac spetele strună Și chica măciucă. ALECSANDRI, P. I 68. 2. Bîtă mare, mult îngroșată la unul din capete și adesea ferecată la celălalt. Măciuca ghintuită, cu mînerul încrustat, era agățată dedesubtul lanțurilor. V. ROM. decembrie 1953, 28. Armele moldovenilor erau... sabia, paloșul, măciuca. BĂLCESCU, O. I 125. Eu măciuc-am ridicat, Pe-amîndoi i-am și culcat. ALECSANDRI, P. P. 249. ◊ Expr. A lovi cu o măciucă două capete = a obține două rezultate printr-o singură acțiune. ♦ Lovitură dată cu o asemenea bîtă. Bată-te crucea, ciocoi, De te-oi prinde-n sat la noi, Să-ți dau măciuci să te moi. TEODORESCU, P. P. 293.