măguli (măgulesc, măgulit), vb. – A flata, a linguși. Creație expresivă, cum o demonstrează suf. -li, și corespondența cu guguli, giugiuli, cocoli, fofoli, șoșoli etc., cu același sens. Trebuie să se pornească de la o rădăcină *măc- sau *moc- „obiect rotund”, cf. moacă și alte derivate menționate acolo. Fără îndoială, în general se consideră că-i vorba de un ngr. *μαγουλίζω, format după μάγουλον „obraz” (Cihac, II, 672 și II, 181; Meyer, IF, III, 69; Berneker, II, 4; Tiktin); dar această der. este îndoielnică, deoarece nu se poate concepe un vb. rom. care să provină dintr-un s. gr.: în mod normal, vb. trebuie să fi existat în gr., sau s. ar fi lăsat vreo urmă în rom. E adevărat că se menționează și un sl. maguliti se: dar Miklosich, Lexicon, 359, se îndoiește că acest cuvînt ar fi realmente sl. și că nu se poate cita decît un singur ex., al cărui sens este conjunctural, și care probabil provine din rom. Der. măguleală, s. f. (lingușire, flatare); măgulitor, adj. (lingușitor); măgulitură, s. f. (înv., lingușire); măglisi (var. mîglisi), vb. (a linguși), în loc de *măgulisi (după Cihac, II, 181, din pol. mahlować, rezultat imposibil din punct de vedere fonetic); măglisitor, adj. (lingușitor). Din rom. provine bg. din Trans. magula (Miklosich, Bulg., 126).