MĂGULITOR, -OARE adj. 1. (Învechit) Care mîngîie, care alintă ; mîngîietor. Cf. m ă g u l i (1). Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., PONTBRIANT, D. ◊ (În context figurat) Doi salcîmi pe dinlăuntru, cu candelele de flori, înșira printr-a lor frunze, zefirii măgulitori. CONACHI, P. 180. ♦ Care desfată ; plăcut. El au simțit o mulțămire foarte măgulitoare, IST. CAROL XII, 27^r/17. 2. Care lingușește ; care flatează; (învechit, rar) măgulicios. Cf. m ă g u l i (2). Nu ascunde simțiminte adevărate sub vorbe măgulitoare și fățarnice. BOLINTINEANU, O. 339. Cezar Bolliac nu a găsit că zice prea mult, exprimîndu-se în niște termeni din cei mai măgulitori și călduroși. MACEDONSKI, O. IV, 14.I se spuneau vorbe măgulitoare, mai mult ca altor fete. AGÎRBICEANU, A. 130. Acest cercetător va deduce, despre noi, lucruri puțin măgulitoare. GALACTION, O. 337. ◊ (Adverbial) Nevestele. . . încep a-i lua cu vorba și a-i dezmierda care de care mai măgulitor. CREANGĂ, P. 14. ◊ (Substantivat) Împăratului i să cade a fi. . . cumplit împotriva măgulitorilor. BELDIMAN, N. P. II, 155/21. Au doar ție se cuvine a-nmulți măgulitorii Ce aleargă cu cățuia tămîind stâpînitorii? CONACHI, P. 258. – Pl.: măgulitori, -oare. – Măguli + suf. -tor.