MĂRGINEAN,-Ă adj. 1. (Învechit și regional ; adesea substantivat) Mărginaș (2). Temîndu-se de dînșii, au dat puțină oaste. . . mărgineni de Moldova. M. COSTIN, LET. I, 335/21. Neputînd mărginenii turci a suferi, în toate zilele ajungea prin prietini de-l pîria la Tarigrad (sfîrșitul sec. XVIII), LET. III, 264/7. Pre aceiași sarmate dintră Dunăre și Tisa scriitorii cei vechi îi cheamă latinește limigantes adecă mărgineani, . . . pentru că era hotărîși cu împerăția romanilor. MAIOR, IST. 184/5, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Căpitan-pașa îndată au scris tuturor pașilor mărgineni să se adune careși cu oastea lui. DIONISIE, C. 190, cf. LB. Locuitorii mărgineni și nobilii fugeau înăuntrul țârei și în cetăți. ASACHI, S. L. II, 99, cf. 117, CHEST. V 105/65, BUL. FIL. II, 288. ♦ Spec. (La m.; sens curent) (Locuitor) din sudul Transilvaniei, din regiunea limitrofă cu Muntenia. Cf. m ă r g i n e a n c ă. 2. (Învechit, rar) Mărginaș (1). Moldova de un veac țînea în ipotecă Pocuția, provinție mărgineană a Poloniei. ASACHI, S. L. II, 83. – Pl.: mărgineni, -e. – Margine + suf. -ean.