MĂRGIOÁRĂ s. f. Diminutiv (hipocoristic) al lui m a r g i n e; mărginuță. Cf. PONTBRIANT, D., LM, DR. VI, 241. La Ploiești, pe-o mărgioară, La casa cu trestioară, Zace-un voinicel de-o boală. I. CR. III, 312, cf. GRAIUL, I, 67. ◊ (Regional, în l o c. a d v.) De-o mărginioară = într-o margine : la periferie. Frunză verde de sălcuță Avui și io o drăguță, Ședea-n sat d-o mărginioară, Dușmanii că mi-o luară. HODOȘ, C. 54. - Pronunțat: -gi-oa-. – Pl.: mărgioare. – Și: (regional) mărginioáră s. f. – Margine + suf. -ioară.