MĂRHÁIE s. f. (Transilv. și Bucov.) Vită cornută (mai ales bou sau vacă) ; vită de muncă ; p. g e n e r. animal domestic, dobitoc. D-apoi c-avem oi bugăt. . . și mărhăi bugăt, că doar cu ele ne [h]rănim. STĂNOIU, C. I. 50, cf. CHEST. V 76/166. Să pune pă scaun înaint'a mărhăilor . . . o pită. ALRT II 126, cf. ALR II/I MN 54, 4169, ALR SN I h 193, ALR SN II h 322. Abge am scăpat de iarna asta cu mărhăil'e. ALR I 324/217, cf. 417, 418, 450, 646, 1056. Să duse la munt'e cu mărhăile. ib. 1088/217, cf. 1580, 1901. Să nu între-n ocolu meu nici o mărhaie străină; ALR II 3 013/219, cf. 4 080, 4 240, 5 094, 5 653, 6 345, A V 14, GLOSAR REG., com. din VICOVUL DE SUS-RĂDĂUȚI. ♦ P. restr. Vacă mare și slabă. BUL. FIL. VII-VIII, 103, cf. ȘEZ. III, 70. ♦ Epitet depreciativ pentru o femeie mare, grasă, mătăhăloasă. Eu mă ții la păr bălaie, Feciorii îmi zic mărhaie. RETEGANUL, TR. 165, cf. ȘEZ. XIX, 12. - Pl.: mărhăi. – Și: mîrhái s. f. BL VI, 198. – Marhă + suf. -aie.