MĂRIME, mărimi, s. f. 1. Faptul de a fi mare; dimensiune, întindere, volum. Vizitai orașul, pe care îl găsii sporit în mărime. NEGRUZZI, S. I 67. Ce fel de mărime avea, tată, ostrovul acela? DRĂGHICI, R. 154. ♦ (Fiz.; uneori determinat prin «scalar») Proprietate comună unor obiecte, pe baza căreia acestea pot fi ordonate într-un șir (dacă eventual nu sînt egale). ◊ Mărime de stare = mărime a unui sistem fizic, care variază cu aceeași valoare, oricum ar trece sistemul între două stări date. Masa, temperatura, sarcina electrică și energia sînt mărimi de stare. ♦ Talie, statură, stat. De mărime mijlocie. ▭ Era aninat într-un cui bustul în mărime naturală a unui copil. EMINESCU, N. 38. 2. (Rar) Însemnătate, importanță. Cît de puțin a socotit mărimea puterii dușmane. GHEREA, ST. CR. I 257. 3. (Azi depreciativ; mai ales la pl.) Persoană însemnată, sus-pusă, influentă. V. mare (7). Mărimile cu monoclu și burtă, Magnați cu mîna lungă și inima scurtă. DEȘLIU, G. 18. Eu n-am nici o legătură cu mărimile care hotăresc soarta și veniturile terenurilor mele petrolifere. C. PETRESCU, A. 324. ♦ Funcție sau situație înaltă; mărire. Are un obraz pe care se citește o prostatică rîvnire la mărimi. ODOBESCU, la TDRG. 4. (Învechit, uneori determinat prin «de suflet») Mărinimie, noblețe sufletească, superioritate morală. Într-atîta slăbiciune are ș-atîta mărime. CONACHI, P. 261. Mai cu mărime de suflet s-au arătat la această întîmplare decît ceilalți. DRĂGHICI, R. 21.