MĂRIȘÓR, -OÁRĂ adj. Diminutiv (hipocoristic) al lui m a r e¹; măricel. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB. 1. Cf. m a r e¹ (I). Cinci cămăruțe. . . din care una mai mărișoară poartă pomposul nume de salon. NEGRUZZI, S. I, 70. Era o livadă mărișoară, presărată cu pomi. REBREANU, I. 19. Via lui Aristia, vie mărișoară de zece pogoane. CAMIL PETRESCU, O. II, 10. 2. Cf. m a r e ¹ (II). Năștea prunci și-i hrănea și-i creștea mărișori. MUSTE, LET. III, 22/21. Și crescînd el și fiica împăratului mărișori, i-au dat la școală pe amîndoi (cca 1 800). GCR II, 178/15, cf. PONTBRIANT, D., LM. Cînd s-a face mai mărișor, are să înceapă a-i mirosi a catrință și cu astă rînduială n-am să am folos de el niciodată. CREANGĂ, A. 13. Era băiat mărișor, de vreo paisprezece ani. VLAHUȚĂ, O. A. 428, cf. DDRF. Cu dor se întorcea acum spre cei trei copii mai mărișori. MIRONESCU, S. A. 37. Cînd m-am făcut mai mărișor, ca scaiul mă țineam după tatăl și fratele meu mai mare. V. ROM. februarie 1954, 246. Ah! fetiță, fețișoară! Crește, fă-te mărișoară. ALECSANDRI, P. P. 279. Cînd a crescut fata mărișoară. . . a avut destui pețitori, dar împăratul nu a vrut s-o deie. RETEGANUL, P. IV, 55. Domnișor de la ișcoală, Vin-acasă și te-nsoară, Că și eu mi-s mărișoară. BUD, P. P. 29. ◊ E x p r. (Regional) A lăsa (pe cineva) mare-mărișor = a părăsi (pe cineva), a-l lăsa să facă ce vrea. Cf. com.din MARGINEA-RĂDĂUțI. - Pl.: mărișori, -oare. – Mare¹ + suf. -ișor.