MĂRĂDÍC s. m., s. n. (Prin Transilv.) I. S.m. Urmaș, descendent ; (cu sens colectiv) posteritate, urmași. Să n-avem modru și putere a ne tăgădui de el au de fecioru lui, au de mărădicu lui (a. 1 632). ap. KLEIN, D. 143, cf. IORGA, S. D. XIII, 58. Pînă cînd voi da doispreace florinți. . . eu, au mărădicul meu, pînă la aceaia vreame să stea iobagul zălog (a. 1 690). IORGA, S. D. XII, 233. Cine au îndrîzni, din fraț sau din mărădic, sau din streini, să o mute [cartea] sau să o fure sau să o vînză, să fie afurisit (a. 1 777). id. ib. XIII, 204, cf. 45, dr. IV, 1 080, BL II, 55, D. POP, M. 155. ◊ E x p r. Din mărădic în mărădic = din moși-strămoși. ALR II 3229/353. II. S. n. 1. Rămășiță, rest. ap. KLEIN, D. 143, cf. LEXIC REG. 14. 2. (În forma maradic) Bucată de lemn cu care se prelungește sau se repară o bîrnă veche, pentru a putea fi folosită din nou la o construcție (Eriu Sîncraiu-Carei). CHEST. II 125/376. - Pl: (I) mărădici, (II) mărădicuri. – Și: meredic, morodíc (ap. KLEIN, D. 143) s. m. ; maradic s. n. - Din magh. maradék.