nagîț m. (rut. Nogaĭec, Nogaĭ [Tătar], după credința populară că nagîțiĭ arătaŭ Tătarilor năvălitorĭ locu unde se ascundeaŭ Româniĭ. Cp. și cu germ. kiebitz, ung. libuc, libac și bébic, slovac bibic, cr. gibec). Est. Cĭovlică. A țipa ca un nagîț, a țipa continuŭ. (La Berceanu negúĭț, la Cihac și nogîț). V. pasăre.